Iulia Gheorghe

Plâng valizele

Şi tremură din toate încheieturile. Fiecare plecare le îmbătrâneşte. Cala rece le înăspreşte pe dinafară, obiectele înghesuite le ridează pe dinăuntru. Şi nu există pentru ele nici Botox, nici vreun elixir al prospeţimii. Suspină după lucrurile lăsate în urmă, dar în acelaşi timp sunt sufocate de cele pe care le-au adăpostit. Iar după sosire, suferinţa se transformă în amărăciune, învăluită în întunericul debaralei. Dincolo de lacrimi de la revedere, dincolo de frica de necunoscut, valizele sunt totuşi prietenele mele. Îmi ascund în ele o bucaţică din univers, o parte din acasă, ele sunt căsuţa mea de melc hoinar. Ele sunt martorele poveştilor mele de iubire cu oraşele pe care le descopăr cu inima chirchită de mirare. Oraşul în care tocmai am ajuns mi se dăruieşte. Dar fără grabă. Pune între noi vânt rece care să îmi taie cheful de a-l descoperi. Dar mă învăluie în soare cu dinţi şi mă momeşte cu frumuseţea sa tăioasă. Şi mă pierd pe străduţe care mă pierd la rândul lor în alte secole, plutesc pe necunoscut, spre înainte, cu ochii largi deschişi şi sufletul înmugurit.

Mai multe femei care…

Aş vrea să întâlnesc mai multe femei care să semene cu Diane Keaton din Annie Hall.

Femei care … sunt îngrjite, fără a fi ostentative

Femei senzuale prin nonşalanţă

Femei care ştiu să poarte o pereche de pantaloni cu talie înaltă

Femei în cămăşi cu carouri, blugi prespălaţi şi lenjerie fină pe sub

Femei cu flori de câmp în par în loc de fixativ

Femei în biblioteci

Femei cu rucsacul în spate

Femei jucăuşe, acidulate

Femei care bifează destinaţii pe harta lumii

Femei care dezbat

Femei discrete, dar nu pudice

Femei descurcăreţe, care fac mai mult decât să bată din gene

Femei care ţipă precum Penelope Cruz în Vicky Cristina Barcelona

Femei care ştiu să iubească şi mai ales să se iubească

Femei care nu se complac în a deveni roboţi de bucătărie, maşini de spălat, păpuşi gonflabile

Femei suficient de neurotice şi obraznice încât să se mulţumească cu cel puţin foarte mult

foto

Bună dimineaţa, maturitate!

Când mă gândesc la maturitate, nu îmi vine în minte vreo vârstă. Nici măcar vreun prag, în genul unei etape de metamorfoză, cum era mai demult armata care transforma băieţii în bărbaţi. Alţii asociază intrarea în maturitate cu momentul în care eşti pe cont propriu, nici cu asta nu sunt de acord. Pentru că trebuie să facem diferenţa între tărie, dezvoltare, împlinire şi maturitate. Tăria o dobândeşti când dai cu capul de zid şi înveţi ca a doua oară să eviţi impactul. Sau dacă nu îl eviţi măcar ştii la ce să te aştepţi şi cum să tratezi rana să se vindece mai repede. Dezvoltarea şi împlinirea au legătură cu acumularea de cunoştinţe, experienţe, cu scările pe care le urci spre ceea ce ai vrea să devii. Poţi să le urci, să ajungi unde ai vrut si în acelaşi timp să nu fii matur.

Eu cred că maturitatea e o nuanţă, nu o culoare, când vorbim de paleta atitudinilor, dar fără această nuanţă nu vom reuşi să ne colorăm tabloul existenţei, oricât de frumoase ar fi celelalte culori care îl compun. Şi are legătura cu felul în care ne percem pe noi înşine. Cred că ajungi matur doar în momentul în care tu devii propriul tău reper. Şi nu mai ai nevoie de nimeni pentru a te valida. Atunci când îţi calculezi progresul la lucru sau la şcoală în raport cu ceea ce erai anul trecut, nu în raport cu colegul de birou sau de bancă. Atunci când nu mai pui întrebarea “şi totuşi de ce mă iubeşti?” pentru că ştii că meriţi să fii iubit/ă. Atunci când nu mai te uiţi la cât de grasă e vaca din curtea vecinului, ci observi cât s-a îngrăşat a ta în ultima perioadă.

Atingi maturitatea în momentul în care devii de sine – stătător/oare şi când îţi dai seama că nu există alt concurent al tău pe lumea asta decât tu însuţi/însăţi. Nu ni se repetă degeaba că suntem unici. Tocmai această unicitate ne împiedică să putem fi comparaţi între noi. Spre ce duce comparaţia? Pe de o parte, spre plafonare din cauza efectului de turmă. Dacă vezi douăzeci în jurul tău care aruncă hârtii pe jos, vei ajunge să arunci şi tu, în cazul în care te vei raporta la ei şi nu la principiile tale. Pe de altă parte, spre frustrări şi gelozii. Satisfacţiile şi succesul nu au acelaşi chip, nu sunt recompense standard pentru toţi, nu au cum să fie compuse exact din aceleaşi ingrediente. Aşa că nu ai de ce să fii invidios/invidioasă dacă pachetul celui de alături conţine ceva ce tu nu ai. Pentru că şi pachetul tău e mai bogat probabil decât cel pe care l-ai primit anul trecut.

Astfel, atunci când vei înceta să mai cauţi cheia împlinirii în ceilalţi, indiferent dacă e vorba de relaţii amoroase sau profesionale, vei avea în sfârşit 18 ani şi vei putea sorbi din cupa maturităţii.

Cele două realităţi

E târziu în ianuarie, iar zilele parcă nu mai au poftă să iasă de sub plapumă. Rezoluţiile făcute la începutul lunii, pe care obişnuim să le strigăm de Revelion în gura mare, s-au transformat în şoapte, naufragiate într-un colţ de suflet sau pe foile unei agende aruncate într-un sertar. Ca şi cum, doar câteva zile pe an ne-am permite să sperăm mai mult, să avem mai multă încredere în noi şi în drumul pe care ni l-am ales. Iar apoi, ne întoarcem în gri, fiindcă e culoarea cea comodă, cea pe care poţi să o porţi fără să fi făcut nimic pentru ca să o obţii.

Adevărul este că lucrurile bune vin foarte rar servite pe tavă, iar împlinirea unui vis poate fi un fel de Fata Morgana. Nu e greu să scrii o listă cu ceea ce vrei să faci şi unde vrei să ajungi, seamănă cu una de cumpărături, doar că în timp ce în al doilea caz miza este aroma unei ciorbe, în primul caz e vorba despre aroma vieţii tale. Greu este să iei fiecare vis şi să-l îndeplineşti  şi nu zic asta pentru că aş face parte din grupul oamenilor care mormăie cu pseudo-înţelepciune : să fim realişti, viaţa e aşa cum e, nu poţi ajunge prea departe; cunoaşteţi continuarea. Nu cred că Edison, de exemplu, s-a trezit într-o dimineaţă şi şi-a spus că va ajunge să trăiască veşnic prin invenţia sa, în sute de milioane de locuri pe tot mapamondul. Pe de altă parte, nici cei care trăiesc zilnic cu speranţa în sân şi ochii-n tavan, tânjind după celebritate, nu mă mulţumesc.

Eu cred în destin. Nu în destinul acela lipit pe frunte. Ci în acel sistem inexplicabil care din când în cand te învăluie ori în aplauze, ori în scuipat. Iar în momentul în care ai încerca să îi reproşezi o neplăcere, te-ar pune să te uiţi în oglindă. El te-a dus pe calea pierzaniei ori liberul tău arbitru? Ca şi cum ar exista realitatea ta, unde contează deciziile pe care le ei şi paşii pe care îi parcurgi şi care se intersectează cu o altă realitate pe care nu o cunoşti şi care nu depinde de tine. Într-un astfel de context volatil, cum să mai ai chef de îndeplinit rezoluţii? Cum să mai ajungi din punctul A în punctul B dacă pe drum s-ar putea să te înghită furtuna?

De aceea eu sunt adepta teoriei lui Steve Jobs. Am ales să îmi desenez altfel harta. Prefer mai întâi să desenez punctele. În realitatea mea. Iar la un moment dat, într-un moment în care cele două sisteme se intersectează, se întâmplă un lucru magic: apar linii care unesc punctele de la sine. Prin urmare nu doar rezoluţiile sunt importante. Ele sunt doar prima parte a procesului. Apoi vin oportunităţile de tot soiul, chiar şi sub forma de ferestre deschise atunci când uşile sunt închise. Trebuie să profităm de ele, chiar dacă pe moment nu ştim unde ne vor duce. Chiar dacă ele nu sunt scrise acolo, pe un colţ de suflet sau pe foile agendei. În cel mai rău caz, ne ajută să învăţăm o lecţie de viaţă. În cel mai bun, ne ajută să ajungem unde ne-am propus sau chiar mai departe.

Ruga pentru Bibi

http://www.youtube.com/watch?v=ItGa4LuF-Cw

Dupa cum spune cantecul, si eu am vazut in ochii lui Bibi Craciunul. Puteti citi despre povestea lui aici.

Săptămâna aceasta e mai uşor decât oricând sa il ajutam pe Bibi: un SMS la 848 şi preţul unei cafele şi al unui croissant (2 euro, nu se percepe TVA) ar putea însemna mult mai mult decât ne aduce acest tabiet zilnic într-o viaţă întreagă. Aceasta este săptămâna speranţei pentru Bibi. Ştiu că sunt foarte multe cazuri grave, nu doresc să scriu un text lacrimogen pentru că nu este momentul, în plus lacrimile nu sunt în măsură să ajute pe nimeni, iar acest bebel are nevoie de un gest concret, lamentările celorlalţi nu îi servesc la nimic. Acum este momentul să renunţăm la o cafea şi să trimitem un SMS la 848 până vineri seara.

SMS 2 euro/sms – 848

0 900 900 301- 10 euro/apel

0 900 900 303 – 3 euro/apel

0 900 900 305 – 5 euro/appel

La trântă cu clientul

Vă povesteam în articolul trecut despre freelancing, cu bune şi cu rele. Când vine vorba de relaţia cu clienţii, lucrurile se complică în măsura în care oamenii sunt atât de diferiţi (slavă Domnului, totuşi) prin urmare ecuaţia are întotdeauna o altă necunoscută. Pentru o persoană care se pricepe să relaţioneze cu cei din jur va fi destul de uşor. Pentru cei mai introvertiţi sau stângaci într-ale comunicării, va destul de greu la început să se adapteze posturii de PR şi promoter, chiar dacă e pentru foloase strict personale. Mulţi se simt jenaţi să îşi facă publicitate, se tem să nu fie prea agresivi, prea linguşitori, să nu cadă în cazanul ridicolului… Alţii nu reuşesc să fie pe aceeaşi lungime de undă cu clientul şi nu se simt în largul lor în prezenţa acestuia. Totuşi există şi o parte bună a acestui tip de personalitate: nu se vor lăsa antrenaţi în compromisuri care să îi dezavantajeze. Deci vor fi mult mai greu de fraierit.

Cred că regula de bază este, ca în orice relaţie, construirea unei legături profesionale bazate pe respectul reciproc. Eu te respect, prin urmare respect şi termenul-limită, îmi respect promisiunile referitoare la calitatea serviciului sau produsului oferit, te taxez corect şi nu pentru cai verzi pe pereţi, îţi stau la dispoziţie pentru sugestii sau întrebări în limita timpului disponibil, voi ţine cont de dorinţele tale. Tu mă respecţi prin urmare nici tu nu ai ochelari de cal şi eşti dispus să primeşti sfaturi, mă plăteşti la timp şi conform înţelegerii, nu încerci să obţii o reducere doar pentru că ne-am „împrietenit”, nu vii cu pretenţii mai mari pe parcurs pretinzând să fie incluse în pachetul de servicii stabilit iniţial. Eu personal recomand ca în momentul în care onestitatea este încălcată, chiar şi doar cu vârful pantofului, nu merită să lucrezi cu acea persoană, fie că e vorba de un freelancer sau un client. Aici îmi vine în minte un exemplu personal. Îmi găsisem o profesoară de germană care să îmi dea cursuri private. Din păcate, prin curs a fost şi ultimul. După ce schimbase de două ori ora la care trebuia să ne întâlnim (iar eu am acceptat, deşi ultima dată schimbase ora chiar în seara dinainte) programând întâlnirea cu două ore mai repede şi promiţând că va ajunge mai repede la facultate pentru a căuta o sală, a întârziat douăzeci de minute, iar la sfârşit după mai puţin de o oră jumate (o oră jumătate cred cu tot cu întârzierea ei) mi-a luat aceeaşi sumă de bani cât cea pe care mi-a propus-o la început, dar pentru două ore. Eu am rămas stupefiată, fiindcă lucrând în branşă, nu mi-am permis să fac niciodată aşa ceva, mai mult, nici nu mi-a trecut prin minte. Pe moment nu am spus nimic, dar am renunţat la serviciile ei. Mai ales că, la telefon şi în anunţ promisese şi materiale de lucru, care se dovediseră a fi nişte cărţi de gramatică nivel avansat, iar eu nu ştiam nici număra în germană. Deci: aşa nu!

O altă regulă ar fi să îţi păstrezi pasele proaste pentru tine. Clientului nu îi pasă că ai o zi proastă şi chiar dacă nimereşti peste cineva sufletist pe care chiar îl intereasează soarta ta, datoria ta este să te aduni şi să te comporţi ca un profesionist. Fiecare dintre noi are griji şi greutăţi, important este să ştii să le gestionezi cum trebuie. Ştiţi cum se spune, sănătătate să avem, că în rest nimic nu e imposibil de rezolvat.

Atenţie însă, nu e bine nici să fii uns cu toate alifiile. Amabilitatea ipocrită e uşor de detectat şi îţi va aduce doar bile negre pe termen lung. La fel şi exagerările legate de calităţile serviciului sau produsului tău. Să nu ai impresia că oamenii sunt proşti şi nu ştiu ce înseamnă advertising-ul, probabil mulţi au şi avut deja experienţe dezamăgitoare. Promovarea nu înseamnă laudă nesustenabilă, deci laudă atât cât poţi duce. Nu îţi transforma campania de publicitate într-una electorală. Clienţii devin din ce în ce mai exigenţi şi nu vor privi cu ochi buni diferenţele dintre promisiuni şi realitate.

Dacă ai grijă la aspectele de mai sus, e foarte probabil să îţi croieşti mai uşor un drum în domeniul ales. Concurenţa e acerbă, dar nu toţi cei implicaţi pot face faţă cu brio şi mai ales cu fruntea sus.

Freelancing-ul, între mit şi realitate

În ultima vreme, circulă o mulţime de legende urbane care au ca personaj principal freelancer-ul. Ba este îndelung lăudat şi idealizat, ba este pus la zid şi privit ca potenţial muritor de foame. Eu am ajuns freelancer fiindcă soarta m-a împins spre acea direcţie. Am lucrat şi ca angajat, dar un potenţial plan de emigrare m-a obligat să renunţ la jobul pe care îl aveam, cât şi la perspectiva de a mă angaja din nou, într-un start-up sau la o multinaţională de exemplu, pe de o parte fiindcă nu ştiam data plecării, pe de alta fiindcă înaintea unei astfel de plecări există o grămadă de lucruri de pus la punct, iar un program de la 9 la 6 nu prea îţi permite să le rezolvi.

Cu această ocazie am reuşit să separ miturile de realitate, pentru că există multe persoane care au o imagine distorsionată asupra freelancing-ului. Voi încerca să fac o sinteză în cele ce urmează:

1. Ca freelancer nu ai o situaţie materială stabilă. E adevărat, cel puţin la început. Pentru cei care au o remuneraţie decentă, primită lunar, ar fi destul de greu de conceput o schemă care îţi permite doar o estimare a câştigului şi care se poate schimba de la o zi la alta. Sunt luni în care poţi să câştigi foarte bine, altele în care abia câştigi cât să îţi acoperi cheltuielile. Dar contextul actual nu e prietenos nici când vine vorba de un job în sectorul privat în ceea ce priveşte stabilitatea: firma poate se poate hotărî peste noapte să îşi facă bagajele şi să plece (vezi Nokia) sau eşti plătit în funcţie de perfomanţe, salariul fix fiind mic, practic bonusurile făcând diferenţa.

2. Ca freelancer eşti propriul tău şef. Prin urmare, nu îţi mai baţi capul cu ierarhii sau decizii discutabile. În acelaşi timp, ai o mai mare responsabilitate şi trebuie să îţi antrenezi şi fortifici, pe lângă competenţele „fişei tale de post” şi abilităţile de leader. Este foarte greu să te auto-conduci, ai nevoie de o disciplină de fier, de voinţă, de capacitatea de a te ridica după un eşec sau un refuz, puterea de a-ţi păstra picioarele pe pământ atunci când îţi merge bine. În teorie pare uşor, în practică este mult mai dificil.

3. Ca freelancer ai o grămadă de timp liber. Fals. Ai atât timp liber cât îţi permiţi. Sintagma „time is money” se potriveşte perfect. Eşti stăpân pe perioada şi durata concediilor de exemplu (dar atenţie, teoretic sunt neplătite), poţi să îţi fixezi un program adaptat nevoilor tale, nu mai trebuie să fugi din pauza de masă pentru a-ţi plăti facturile, poţi să îţi alegi intervalul orar (aici depinde şi ce tip de activitate ai: dacă eşti traducător sau web designer poţi să lucrezi când vrei, atât timp cât respecţi deadline-ul, dacă eşti profesor atunci trebuie să te mulezi pe programul clientului). Dar vei lucra şi în week-end de foarte multe ori, deşi poate la început o să îţi promiţi că nu o vei face. Ba mai mult, vei lucra şi noaptea. Prin urmare, nu e vorba ca ai foarte mult timp liber, ci că ai posibilitatea de a avea un program flexibil. De muncit, tot mult se munceşte.

4. Ca freelancer poţi să ajungi la un echilibru viaţă profesională – viaţă personală mai uşor. Adevărat, dar cum nu e nimeni să te tragă de mânecă, nu e tocmai uşor să le separi astfel încât să dai randament. Mai ales dacă lucrezi de acasă sau ai multe drumuri prin oraş, vei fi tentat tot timpul să iei pauze dese, să mergi la o cafea, etc. Tot timpul va apărea un element perturbator, depinde doar de tine cum reuşeşti să gestionezi situaţia.

5. Ca freelancer eşti sclavul clientului. Chiar dacă ar fi adevărat, şi ca angajat atunci ai fi sclavul sistemului din care faci parte, deci nu se schimbă nimic. Atât companiile, cât şi freelancerii lucrează cu clienţi. Companiile să zicem că îşi permit să îşi piardă un client, fiindcă au de unde. Tu ca şi freelancer, mai ales dacă eşti debutant, eşti obligat să ţii cu dinţii de toţi clienţii pe care ai reuşit să ţi-i faci, chiar dacă nu eşti de acord cu cererile lor sau cu felul lor de a acţiona. Aici trebuie să îţi păstrezi luciditatea când vine vorba de compromisuri, fiindcă există compromisuri care oricum nu îţi vor aduce niciun câştig. După ce îţi construieşti un portofoliu de clienţi mai amplu, vei putea şi chiar e de recomandat să fii mai selectiv.

6. Ca freelancer nu îţi poţi permite să lucrezi prost. Adevărat. Calitatea e direct proporţională cu remuneraţia primită şi fidelizarea clientului. Trebuie să dai de fiecare dată tot ce e mai bun. Poate fi solicitant, dar aşa vei ajunge mai repede un profesionist în domeniul pe care ţi l-ai ales.

7. Ca freelancer trebuie să ştii cum să interacţionezi cu oamenii. Cum nu există intermediari, va trebui să îţi exersezi permanent capacitatea de convingere, sociabilitatea, viteza de reacţie. Pe de o parte, vei întâlni oameni minunaţi, cu unii din ei vei rămâne prieten, ba chiar poţi să îţi construieşti o reţea de relaţii. Pe de altă parte, vei întâlni şi tot felul de persoane ciudate sau nerezonabile care îţi vor da multe bătăi de cap.

8. Ca freelancer poţi să faci exact ceea ce îţi place şi pentru ceea ce te-ai pregătit. Asta înseamnă că vei lucra cu plăcere şi vei fi motivat. Totuşi, eşti forţat să nu te limitezi doar la atât. Trebuie să fii propriul tău contabil, PR, secretar, om de vânzări, etc. Vei face echipă în general doar cu tine. Este avantajos, pe de o parte, fiindcă nu depinzi de nimeni, nu trebuie să aştepţi după nimeni şi nu trebuie să te sincronizezi cu nimeni. Succesul este doar al tău. Pe de altă parte, toate responsabilităţile sunt ale tale şi când vor apărea obstacolele, nu vei avea cui să îi ceri sprijinul.

Ca o concluzie, cine a crezut că viaţa de freelancer e să stai în faţa calculatorului mâncând cupcakes se înşeală amarnic. Primii paşi în freelancing sunt cei mai anevoioşi, chiar descurajanţi. Dar odată ce reuşeşti să ajungi pe linia de plutire, vei avea satisfacţii mari pentru că în acel moment te vei întreţine din pasiunea ta, după propriile tale reguli şi conform propriului tău program. Depinde foarte mult şi de personalitatea fiecăruia, unii sunt dispuşi să rişte mai mult decât alţii, unii se pot auto-disciplina mai uşor decât să se supună unui regulament fix şi extern. Destul de des am auzit lumea fie ironizând freelancerii, spunând că sunt nişte pierde-vară sau nişte inadaptaţi, fie invindiindu-i pentru că au o libertate foarte mare de acţiune. Lucrurile stau altfel, freelancing-ul este o opţiune, există persoane cărora li se potriveşte ca o mănuşă, de aceea ar fi păcat să îşi sufoce potenţialul în loc să şi-l pună în valoare ca freelanceri.

În următorul articol aş dori să discut despre regulile elementare pe care trebuie să le respecte un freelancer, fie că e vorba de relaţia sa cu el însuşi sau de relaţia sa cu clienţii. Prin urmare, staţi pe aproape.