„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Amintiri din prima copilărie

de

Zilele trecute am ajuns acasă obosită, ca tot omul după o zi de lucru, și m-am ghemuit în pat cu laptopul în mână, dornică să-mi răcoresc ochii unde altundeva decât pe Facebook? Și, dacă tot pierdeam timpul în virtual, zic să și postez un articol mai vechi, din cutiuța cu amintiri. Zis și făcut, am selectat unul la întâmplare, fără să-l recitesc și l-am cocoțat pe on-line. M-am făcut că arunc un ochi pe temele copilului de la matematică, așa pentru liniștea lui, dar nici acolo nu am avut puterea să mă concentrez cum trebuie, i-am dat ok-ul sperând sincer că a înțeles totul de la școală și nu stă în baza verificării mele. Dimineața, odihnită și cu mintea limpede, după ce am expediat copilul la școală, am zis să arunc un ochi să văd și eu ce am postat și atunci s-a declanșat, în mine, alarma de incendiu. Am luat foc la propriu, când mi-am dat seama că am pus o poveste veche, din școala generală, în care relatam cu mulțumire cum o colegă a spart o fructieră fix în fața învățătoarei, adică singurul articol pe care nu voiam să-l mai postez vreodată.

M-am perpelit, m-am supărat, i-am spus și soțului meu că am dat cu bâta în baltă, că-mi pare rău și că îmi place mult omul care a ajuns colega mea și că nu vreau să o necăjesc, dar ce am scris rămâne scris și, din păcate, am scris ce am simțit. El m-a certat și eu m-am tot gândit, dacă am făcut bine sau rău când am simțit nevoia să povestesc întâmplarea. M-am simțit cea mai rea din lume pentru că tocmai ce mă văzusem cu toată clasa în urmă cu o lună și am simțit că îi iubesc pe toți. A fost extraordinar! Mai rău, cea mai draguță cu mine, dintre toți, a fost colega cu castronul de cobalt, deci sigur sunt cea mai rea din lume, că altă explicație nu prea există.

M-am întors în timp, în prima mea copilărie, sunt din nou în clasa întâi și caut să înțeleg de ce nu am uitat povestea cu castronul făcut țăndări, așa cum sunt multe alte lucruri care s-au șters demult din memoria mea și poate au fost mai importante decât acest incident. Nu mai știu, de pildă, foarte multe de la cutremurul din 77, care a fost pentru familia mea un moment de mare încercare. Mi-o amintesc doar pe bunica, în noaptea lui 4 martie, implorându-l pe Dumnezeu să aibă grijă de copiii ei, pe mama, plină de vânătăi când a venit să mă vadă la țară la o săptămână după grozăvie, și mai țin minte cum, rămași fără casă, ne mutam cu nimicul pe care ai mei îl recuperaseră din dărâmături dintr-un apartament în altul și cum veneau la ușa noastră proprietarii de drept ai caselor ca să ne roage să plecăm de acolo cât mai repede. A fost un coșmar pe care l-au trăit părinții mei, un coșmar de care m-au ținut departe, dar care m-a marcat inconștient. Tata mi-a povestit zilele trecute – și sper să nu se supere că scriu aici –  cum directorul uzinei la care lucra l-a găsit plângând în tura de noapte de disperare că, după cutremur, a pierdut casa cu tot ce strânsese în ea și nu i se repartiza o alta, iar proprietarii apartamentului în care eram adăpostiţi temporar îl somau să plece  și de acolo. Directorul s-a mobilizat și, alături de mama, care a bătut la toate ușile primăriei, au rezolvat problema locuinței. Statul român ne-a ajutat, fiind sinistrați, cu o garnitură completă de mobilă de dormitor, adică sifonier, pat și ladă. Colegii de serviciu ai părinților mei le-au adus linguri, cearșafuri, haine, chiar și un tablou, o copie după Grigorescu, pe care îl avem și astăzi la mare cinste în casa nostră. Eu am simțit prea puțin pentru că eram copil și ai mei nu au vrut să fiu parte la toate zbaterile lor, dar pentru ei a fost foarte greu. În 1980, când am început școala, și apoi în anii care au urmat, ai mei, ingineri amândoi, se străduiau să pună la loc tot ce au pierdut în OD16, așa că acum îmi explic de ce mama mea putea să-mi dea și mie pentru doamna învățătoare de 1 sau 8 martie doar un amărât de săpun bulgăresc.

Luna trecută, la întâlnirea cu colegii, am revăzut-o și pe doamna învățătoare. Dacă ea citește povestea cu castronul, nu mă supăr, pentru că, pe undeva, este vina ei că încuraja aceste atenții și făcea diferențe între copii. M-a emoționat revederea cu ea, dar sufletul meu s-a bucurat de revederea cu colegii mei de joacă și de clasă. Și, dintre toți, pentru că așa este viața, cea mai caldă și mai prietenoasă, colega mea pe care eu am pârât-o că mama ei îi dădea cadouri pentru învățătoare, în timp ce mama mea și dacă ar fi vrut, nu avea de unde.

M-am întrebat: Ce să fac? Să bag capul ca struțul în nisip și să mă prefac că plouă și că ninge? Nu pot. Că mă simt oricum mizerabil. Să pun mâna pe telefon și să îmi cer scuze? Nu pot. Că așa am simțit. M-am spovedit aici, public, și, dacă citește, sper să mă ierte și să mă înțeleagă. În fond, este vina ei. Trebuia să fie o scorpie și atunci nu mai aveam atâtea frământări. Dar ea, nu și nu! Îmi face probleme! A crescut mare și frumos și este un om bun, blând și sensibil, pe care mi l-aș dori de prieten. Știți vorba aia?  Gura bate fundulețul? Așa am pățit și eu!

FOTO: arhiva personala / www. photofancy.ro

Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title