fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Betty cea urâtă şi cu note mari

de

Se făcea că prin minunații ani ‘90, eu eram bine mersi la liceu. Bine… bine… De fapt eram în liceu cam de prin ‘88 adică 1900 toamna, că așa s-a nimerit să încep ca elev UTC-ist și să termin ca speranță în capitalismul cu față umană. Pe vremea aia eram în derută mare. De unde porniserăm tovarăși încă din faza în care ne jucam cu ce puteam în nisip, dintr-o dată ne-am găsit în situația de a fi înconjurați de domni și de doamne. Nu mai zic de uniforme. De unde umblasem ani de zile în variante de albastru ba simplu, ba pepit, acum veneam la școala în civil și asta era chiar schimbarea schimbării.

Eu eram zombie în papuci. Când toate colegele mele aveau sarafanul ajustat, astfel încât să fie și scurt și strâmt, eu umblam regulamentar cu un sac de cartofi urât și lălâu. Când ele se tundeau modern, eu aveam în cap o claie creață domolită doar de bentița albă căreia i-aș fi pus și pampoane cât varza de toamnă, dar nu se mai cădea că doar eram liceană. Ce să mai? Matricola, matricolă, cusută bine, nu prinsă în capse ca să fie dată repede jos, ghiozdanul, ghiozdan, tocurile nici nu intrau în discuție. Eram visul oricărui director de școală:  nu chiuleam, nu fumam pe la colțuri și învățam bine la toate materiile, nu numai la cele care îmi trebuiau pentru admiterea la  facultate.

Dar au venit anii ‘90 și nu știu cum, scăpând de sarafan, mi s-a ridicat ceața de pe un ochi, celălalt a rămas așa în derută până la facultate când mi s-a mai ridicat un val de ceață. Șocul care a declanșat schimbarea (a se citi o formă timidă de emancipare!) a fost o invitație la un ceai dansant. M-am bucurat că m-a băgat și pe mine cineva în seamă și m-a pus pe lista de băutori de ceai, că de obicei mă puneau numai pe lista fraierilor după care poți copia la teze și de la care puteai să iei mereu temele în caz că te interesa. Betty cea urâtă și cu note mare, adică persoana mea de atunci, nu prea pupa dansante, că nu avea nici față și nici atitudine.

Așadar, invitație la dans vineri seara. Am rugat copilul care mă chemase să-și pună părinții să îi sune pe ai mei și să îi asigure că sunt și ei acasă, că nu se fumează și nu se consumă alcool, iar petrecerea se termină la ora opt. La așa o cerere, colegei mele i-a căzut moaca, s-a holbat la mine ca la extratereștrii și a zis bine. Acasă mi-am pregătit fustița de nunți și botezuri făcută de mama din rochia ei de nașă, lungă până la gambe, din catifea roșu grena și bluzița portocalie cu mânecă lungă și volănașe la gât (că se închidea până în gât!) pe piept și la mânecuțe. Mi-am prins frumos părul la spate ca să rămână fruntea curată și să nu îmi dea vreun fir de păr în ochi și am așteptat să sune telefonul. Se însera și eu, împachetată ca pentru corul bisericii, așteptam cuminte să țârâie și un adult responsabil să îi asigure pe ai mei că totul va fi în regulă și poate să ne dea și adresa ca să mă ducă tata cu mașina și ca să știe de unde să mă ia.

Telefonul nu a sunat nici înainte, nici după ora opt seara. Am plâns toată noaptea! Am înțeles că nu mă voiau în gașca lor pentru că eram prea regulamentară. Am plâns și m-am certat cu ai mei. A doua zi am umblat cu mama și cu tata prin tot Bucureștiul ca să îmi iau haine moderne. Am luat boutique cu boutique, că nu existau mall-uri, și m-am scuturat un pic de poza de pension. Tata, săracul, înghițea în sec, dar mama era deschisă la schimbare. Rochia de petreceri pe care mi-au luat-o a fost un șoc pentru toată familia: scurtă, neagră și pe corp cu un decolteu senzațional. Nu am avut curaj să o port în liceu, am purtat-o când am împlinit 21 de ani și mama mi-a organizat pentru prima oară ziua de naștere la noi în apartament și a crezut că i se declanșează alarma de avarie internă când a numărat fix 50 de invitați în loc de 25 cum promisesem (și 25 era mult!).

Rochița neagră din liceu, prima mea rochiță de femeie, biletul meu de ieșire dintr-o copilărie prelungită, o am și acum, amintirea unui moment în care Betty n-a mai vrut să fie urâtă, ci doar cu note mari.

Astăzi, după 25 de ani, urmează să mă reîntâlnesc cu colegii mei de liceu și ceea ce simt este o emoție nesfârșită și un dor nebun după anii noștri de atunci.

 

FOTO: IULIA MICLEA

 

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title