Vacanță în Alpii francezi. Ziua a doua.
Dimineața începe normal cu micul dejun și tot restul. Greul vine după micul dejun când trebuie să ne punem pe noi tot harnașamentul pentru schiat. Partea cu încălțatul clăparilor e cea mai nașpa, dar dacă o reușești – și nu ai încotro, trebuie să o reușești -, atunci înseamnă că bătălia este pe jumătate câștigată. Scapi cu chiu, cu vai din hotel și te înfigi la drum, circa 100 de metri în cazul de față, până la cabină sau la telescaun. Cum spuneam, avem de unde alege. De fiecare dată când mă pornesc la drum, le mulțumesc părinților mei că m-au expediat toată copilăria la țară și am avut ocazia să umblu cu sapa sau cu cobilița. Pun voinicește schiurile pe umăr și mă deplasez cu cântec înainte, marș! – Când eram pe Ialomița, mă plimbam cu cobilița…
Din nou urcare, din nou peisaj, iarăși parapante. Din când în când, așa de control, mai iau și câte o căzătură, ca să nu uit care îmi este nivelul și să mă cred cumva vreo rudă de a lui Tomba. Căutăm să combinăm variantele de verde și albastru, adică pârtii cu grad redus de dificultate, ca să ne bucurăm de peisaje și mai ales să nu pierdem plăcerea schiatului.
Trec pe lângă mine tot felul de cochete, judecând după dâra de parfum pe care o lasă în urmă, și mai ales după costumele frumos colorate. Și bărbații sunt eleganți. Ce îți e și cu fashion-eala asta! Mârâi un pic, supărată pe mine pentru că port aceiaşi pantaloni largi, gri-șobolan, luați de la Ploiești, de când m-am apucat mai serios de schiat. Bine, vestea bună este că mă încap și după 14 ani de la achiziție, vestea proastă este că s-au cam labărțat și tot coconetul care mă depășește are pantalonii strânși pe poponeț, așa că ele arată beton, în timp ce eu las impresia că deschid aripile și îmi iau zborul. Așa de tare mă enervează pantalonii mei, pe care până azi îi iubeam la nebunie fiindcă sunt super comozi, încât am ajuns să cred că lipsa mea de talent mi se trage de la pantalonii șobolan, care îmi subminează încrederea în mine și mă fac să mă împiedic în nădragi.
Simpaticul are un costum super. Mersi! De aia se simte Jan Pierre! A trebuit să își ia geacă nouă pentru că pe cea veche am dat-o de pomană Crăciunul acesta unui om pe care îl știu din copilărie și pe care îl ajut din când în când. Simpaticul nu trebuia să afle, el mai avea o geacă primită cadou de ziua lui, așa că am dăruit-o fără niciun regret și am evitat să informez titularul bazându-mă pe memoria lui scurtă. Dar lucrurile s-au complicat, un amic s-a trezit să trimită niște poze cu el la Predeal și în imagini apărea un individ care purta o geacă identică cu cea plecată prin curier. Simpaticul nu s-a uitat după amic, i-a sărit în ochi geaca și a început să strige fericit: Nevastă, anul ăsta să-mi dai geaca! Uite ce frumoasă este! Numai eu puteam să pățesc așa! A trebuit să mergem să își ia o geacă și mai frumoasă că să îi treacă dorul de cealaltă. Măcar că, auzind cine a fost destinatarul, nu s-a mai supărat pe mine, așa cum părea că intenționează când a auzit că nu o mai are. Știam eu! Are memoria scurtă și sufletul bun!
Dintr-una în alta, mai pe schiuri, mai pe lângă, ne-am făcut plimbarea. Încercăm să combinăm pârtiile accesibile, care să ne întoarcă în punctul din care am plecat. Cred că ne-am rătăcit, asta este sigur, așa că simpaticul vine cu ideea să ne reașezăm pe o albastră din vecinătatea coclaului pe care ne rupeam gâtul. Zis și făcut. Simplu. Am revenit la normal printr-un mic punct de acces făcut în marginea de protecție. Îmi place că au și camere de fotografiat. Ori de căte ori trec pe lângă una, ridic brațele ca pentru o poză în stil B.B. pe plajă la San Trope (zic B.B. pentru că e a lor!) și zâmbesc fericită că mă pozează și pe mine cineva când mă dau la vale. Și deodată, între două flash-uri, înțeleg. Suntem pe părtia pentru săniuțe. Too late! Sunt la pământ. Lată. M-a luat din plin. În loc de fotografii cool, cred că am produs dovezi pentru o amendă!
Foto credit – www.pixabay.ro
