„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Când îmi vine și mă apucă, mă cuprinde-un dor de ducă!

de

Germania zilelor noastre. Curată, aurită de toamnă, niciodată ruginită. Nu are cum. În alte țări, da, toamna ruginește frunzele, dar aici nu există rugină, galbenul vegetației este auriu că doar este țara de unde se dă ora exactă în toată Europa. De la aeroport ne ia un șofer bosniac. Se bucură că suntem din România, ne vorbește de Tito și glorioasa lui Iugoslavie și, la nota de plată, ne face o reducere de un euro, în semn de prietenie. Altă cursă, același oraș, de data asta taximetristul este de origine arabă. Nu ne prea bagă în seamă. Vorbește într-una în păsăreasca lui ba cu Ali, ba cu Hussein și își vede de cursă. La nota de plată este foarte corect și ne dă restul până la ultimul firfirel. Și iată-ne într-un taxi condus de un german adevărat. Sobru, tăcut, serios. La plată rotunjește în plus de la el putere și Auf Wiedersehen! Concluzia e că nici neamțul nu mai e cea fost și, da, mai bine închiriam mașină că drumurile cu taxiul ne-au mâncat orice buget pentru suveniruri și alte shopingării!

Acum că mă gândesc mai bine, nu există pădure fără uscături. Îmi aduc aminte de o superbă vacanță la Paris. Cârciumioare romantice, Sena la locul ei, turnulețul tot acolo, croissant-ul croissant şi vinul roşu savuros. Totul bine și frumos până la frecventele greve feroviare de care nu ne-a zis nimeni. Nu știu cum am prins avionul, dar știu că ne-au ieșit ochii din cap a panică și groază când o suavă voce blondă ne-a susurat la difuzor că trenul nostru blocat într-un tunel în suburbii nu se mișcă de acolo din încăpățânare sindicală.

La Roma, altă destinație minunată pe harta marilor orașe turistice, am fost loviți în direct în plexul solar de meniul antipasta. Lihniți de-o foame de lup tânăr după atâta târșială turistică, am cerut ceva care ni s-a părut nouă cu mai puțini carbohidrați. Și am primit o felie uriașă de parizer… una cât farfuria! Nu mai zic de faimosul stil italian. Când ne-am cazat într-un hotel central din Florența, toată lumea era mai mult decât serviabilă: bellboy-ul ne-a parcat mașina și ne-a cărat bagajul (Change please! Minimum two euro!), recepționera ne-a asigurat că ne-a schimbat camera și special pentru noi ne-a dat o clasă superioară cu vedere la mare și la munte și la lună (Change please! More than 2 euro!), Olga de la curățenie ne-a bătut la ușă și ne-a asigurat în englezeasca ei de fată din Ucraina că a făcut curățenie foarte bine (Change again! And again!). Când am părăsit hotelul, nu ne mai cunoștea nimeni. Ne-am cărat bagajele la parcare, ne-am spus singuri la revedere… Întregul personal al hotelului era foarte ocupat să-i ciugulească de bani pe noii naivi aterizați pentru cazare.

În țările nordice am zis că nu mai călcăm curând. În Copenhaga în timpul vizitei unui muzeu care prezenta în mare parte bijuteriile coroanei daneze, cineva a încercat să atingă un exponat valoros și a declanșat alarma antiefracție. Ușile s-au închis automat, porțile s-au închis și ele, din pământ din iarbă verde au răsărit tot felul de polițiști îmbrăcați și înarmați în toate felurile. Mai lipseau pușcașii marini americani și era toată lumea la party. Noi am înghețat cu berea în pahar și pașaportul pe masă… că pasămite am avut șansa de a ne fi prins criza în curte, nu în muzeu.

În Cipru ne-am uitat pantofii în camera de hotel și în scurtul timp parcurs până la aeroport, aceștia au fost probabil rechiziționați de către extratereștri, deoarece atunci când am sunat la recepție ca să anunțăm pierderea, am fost informați că nu s-a găsit și nici n-o să se găsească nimic. În Grecia politica hotelului o fac de regulă chelnerii, în Croația te bați cu turiștii ruși pe un metru pătrat de beton sau în cazuri mai fericite de pietriș pe post de plajă, despre Turcia și Spania numai de bine. Era să uit, vecinii sârbi… porții mari, delicioase la prețuri prietenoase ca și oamenii de altfel. La Londra aș merge în fiecare zi.

Sunt multe locuri frumoase pe pământ și multe culturi și civilizații de cunoscut. Vacanțele noastre nu au farmec fără întâmplările condimentate cu povești mai piperate sau acre de-a dreptul. Odată depășit momentul, devine amintire de neuitat.

Când îmi vine și m-apucă, mă cuprinde-un dor de ducă…

FOTO: IULIA MICLEA

Tag-uri:
· · · · · · · · · · · · · · ·
Categorii:
VACANTA

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title