„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Casa bătrânească nu se vinde

de

Casa bătrâneasca nu se vinde! Ba da. Se vinde atunci când sufletul ei a plecat în lumea străbunilor.Casa bătrânească se vinde chiar dacă sufletul doare. Viața obligă la pragmatism. Casa bătrânească se vinde, dar în satul nostru rămâne ceva ce ne chemă mereu și nu se va înstrăina niciodată

Pentru mulți, casa bătrânească este casa părinților, casa copilăriei, universul celor mai dragi amintiri. Pentru mine, casa bătrânească este casa bunicilor, casa vacanțelor la țară  în vânt și soare, pe miriște și pe dealuri, liberă și fericită.

De câte ori revin în casa bunicilor, om mare fiind, mă întreb mereu cum de a intrat totul la apă. Mă întreb cum încăpeam în camera mare și bunici, și nepoți pentru că acum mi se pare minusculă. Mă mir de măsuța din odaie și mă întreb cum a fost posibil să se micșoreze așa de mult. Totul mi se pare că, încet-încet, se micșorează și se închide, de parcă ar vrea să intre în pământ și să se ascundă în vatra istoriei locale. E o legătură incredibilă între case și sufletele din ele. Bunicii tineri și în putere, cu casă mare și frumoasă, bunicii gârboviți de vreme, în case de păpuși stricate.

Casa bătrâneasca nu se vinde! Ba da. Se vinde atunci când sufletul ei a plecat în lumea străbunilor. Se vinde și se pierde în amintiri duioase și fotografii alb-negru păstrate în dulapul din tindă. Se vinde cu tot cu acareturile din ea, cu oale și ulcele, cu bucăți rupte din suflet și ascunse fie în podul casei, fie în pătulul de porumb. Se vinde cu tot cu magazia de rumeguș fără să știe cel ce cumpără câte întâmplări grozav de frumoase s-au petrecut acolo. Se dau și prunii, și părul de la drum, se dau cireșii și corcodușii toți și, odată cu ei, se dă povestea casei. Vezi prunul asta? L-a plantat bunicul când s-a născut primul copil. Din corcodușul astă a căzut băiatul vecinului venit la noi la joacă, iar aici este cireșul aplecat de cititori studioși care, în vacanțele studențești, rupeau cartea cu învățătură ca să ajungă oameni mari. Când se vinde o casă, nu se vinde doar imobilul în sine, se vinde povestea unei familii cu tot bagajul ei de energie personală.

Casa bătrânească se vinde chiar dacă sufletul doare. Viața  obligă la pragmatism. Viața nu este simplă și nici ușoară. Mereu te provoacă și te pune în situația de a alege un drum fără să-ți spună care este gradul de dificultate și ce te așteaptă la capătul lui. Răspântii, drumuri, provocări, bucurii și tristeți, bucăți de viață mai bună sau mai rea. Casa noastră bătrânească trebuie să se vândă. E departe în kilometri, dar este aproape de suflet.

Acum doi ani, când a murit bunica mea, am știut că nu îmi trebuie nimic de acolo. Am luat cu tata doar fotografiile de pe pereți, martori muți si fideli ai vieții ce s-a stins atunci. Când pleacă sufletul în rai, moare și casa lui. Alte suflete trebuie să îi ia locul… Casa trebuie să înflorească din nou cu oameni tineri și în putere, cu soare și cu chiote de veselie. Dacă schimbul de generații s-a oprit pentru că viața ne-a risipit prin lume în alte case și pe alte meleaguri, atunci este nedrept abandonul. Casa trebuie vândută pentru că, fără suflete, se pierde și este păcat. Casa noastră vrea culoare și mușcate la verandă, vrea copii care fac trăsnăi și oameni care se iubesc.

Casa bătrânească se vinde, dar în satul nostru rămâne ceva ce ne chemă mereu și nu se va înstrăina niciodată. La umbra unui brad frumos, bunicii ne așteaptă mereu, cuminți, tăcuți  la locul lor din cimitir. Locul acela unde ei s-au pierdut în țărână, locul acela va fi prilejul nostru de pelerinaj, loc sfânt de reculegere și reamintire, mereu și mereu. Acolo, în umbra lor, vom ști că ne-am întors acasă.

 

Foto: Iulia Miclea

 

Categorii:
bloguri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title