„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Cea mai dulce soACRĂ

de

Zilele astea m-am apucat să fac curat în pod, acasă la coana-mare. Sigur, coana mare nu mai locuieşte aici de vreo 8-9 ani, dar, pentru mine, tot acasă la ea este. Eu mă consider doar un administrator zelos care are grijă să nu facă mari schimbări în casă și să întrețină ce a lăsat ea, exact așa cum le-a organizat când avea timp și energie pentru organizare. Deci m-am apucat să deretic prin pod și am început să dau de una sau de alta și să-mi amintesc, cu oarece regret, de vremurile în care ne aștepta în prag mândră ca un general de armată. Acum, deh, nu degeaba onor bărbatul doamnei, adică socrul meu, era ditai ofițerul cu grad mare în armata română. Când stai în coteț cu câinele, latri la lună. Așa și mama soacră. Când trăiești 40 de ani și o grămadă cu un ofițer, stai drepți în toate împrejurările. Ne aștepta țeapănă, ne saluta de la înălțimea maiestății ei și apoi, când dădea cu ochii de bebelușă, lăsa naibii toată bățoșenia.

La prima întâlnire, a fost un sloi de gheață, apoi m-a lăsat să mă apropii de ea, în timp, fără prea multe efuziuni sentimentale. Niciodată nu i-am spus pe nume, mereu cu dumneavoastră și cu doamnă. Se arsese cu ciorbă și acum sufla și în iaurt. Știa că o noră este un străin, care îți intră în casă cu lapte și miere, iar la plecare îți pustiește sufletul. Nu mai voia să acorde credit și bucăți din suflet. Era orgolioasă și îi plăcea să pună bucăți de gheață între ea și restul lumii. Cred că în sufletul ei chiar mă plăcea, dar nu voia să lase garda jos și să arate slăbiciune.

Ori de câte ori eram la ea acasă, după masa de prânz, se întindea pe canapeaua din sufragerie pentru siestă. Eu trăgeam un scaun de la masa mare și mă așezam lângă canapea. Asta, desigur, în zilele în care regina locului, coana-mare, avea chef de taclale. Stăteam cuminte pe scaun și ascultam povești frumos spuse din viața ei de fată ori nevastă. Mereu serioasă, dar cu un umor deștept, își depăna amintirile, având grijă să nu uite pilda, să nu uite să mă învețe și să mă sfătuiască de bine. Datorită ei, l-am luat pe soțul meu cu manual de folosire și întreținere, cu instrucțiuni și proceduri clare, ca să știu la ce mă înham și cum să mă descurc, să fie mereu bine și să avem liniște în casă. Momentele de siestă erau doar ale noastre, când eram doar noi, fără martori care să povestească ce bună este Martha și ce frumos se poartă. Când aveam invitați, începea teroarea pentru că atunci scotea din sertăraș fața ei de matroană severă. Eu o botezasem în secret Dona Perfectica, deoarece nimic nu era bun și nu era de bine, decât dacă primea aprobarea ei regală. Mai mult, în fața musafirilor care îi călcau pragul, doar ea era stăpâna și doar ea le știa și hotăra pe toate.

Am găsit în pod, neciobită, o cană pe care, neinspirată, i-am cumpărat-o dintr-o excursie la Sinaia. O cană simplă, albă, de la Mihai Stănescu, pe care scria cu litere mari și negre – Cea mai dulce soACRĂ. Când i-am dăruit-o, am fost convinsă că se va amuza copios și o va folosi la cafea, că va fi cana ei preferată. Ea a luat-o, a citit mesajul și a pus-o în dulap. Niciun zâmbet, niciun mulţumesc. A doua zi, la Metro, când soțul meu a întrebat-o dacă mai avem un nu știu ce în frigider, coana-mare s-a uitat la mine acuzator și a zis în gura mare, de fața cu o grămadă de oameni străini de familia noastră: Nu mai avem! A mâncat ea tot! și a arătat cu degetul spre mine. Eu nici măcar nu mâncam așa ceva, că nu-mi plăcea, și, oricum, eu dacă am iaurt și stafide, sunt super bine. Am înțeles mai târziu că nu conta ce-i lipsea din frigider, o ardea ce i se adusese în bucătărie, dar nu voia să se exprime direct. Și nu știu de ce acuzarea mă viza numai pe mine, că doar la achiziția obiectului participase și onor copilul doamnei. Cea mai dulce soACRĂ era hotărâtă să își facă dreptate cu public și publicul îl găsise la Metro. Când am revenit la ea acasă, după o săptămână, am găsit cana în baie pe post de suport pentru periuța de dinți, iar mai târziu, cana a dispărut de tot și am presupus că s-a spart.

Ieri, m-am oprit un pic la cimitir ca să mă asigur că, din punct de vedere administrativ, noua locuinţă a Donei Perfectica este pusă la punct și nu îi lipsește nimic, vreo lumânare, vreo floare, vreun regret. I-am spus de cană, că am găsit-o în pod frumos învelită în ziar, alături de alte pahare de-ale ei aduse din apartamentul în care a trăit o viață întreagă. I-am spus acum, târziu este drept, că a fost un gest de simpatie și că îi mulțumesc că nu a spart-o și a păstrat-o totuși undeva.

Foto: www.pixabay.com

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title