Mă gândesc, uneori, cum ar fi fost, dacă mă împiedica viața în vreuna dintre relațiile mele de iubire mare, fără cap și fără coadă ale tinereții? Ce s-ar fi întâmplat dacă mă făceam că nu știu și nu văd, doar ca să rămân acolo sus, pe culmile minunate ale iubirilor mințite?
Niciodată nu mi-a fost frică de eșec și nu am închis ochii și sufletul când evidența mi-a arătat cât de departe sunt de ce aș fi meritat să fiu. Și am căzut, trântită la pământ, doborâtă de fiecare dată de durerea pierderii visului cel mai frumos, dragostea curată, nepătată de trădare și de interes meschin. Am căzut de sus de tot, din nori și m-a durut. Am plâns și m-am jelit, de nenoroc și de spărtura din suflet, am ridicat ziduri de protecție și m-am închis între ele, ca să nu mă mai supere nimic din meschinăria lumii din afara mea.
Și a fost bine așa! Foarte bine! Pentru că atunci când m-am adunat din țândări și-am ridicat din nou ochii spre soarele unei iubiri mai mari, am știut să nu fac niciun compromis cu lumea largă și cu gura ei liberă la melițat și am ales cu sufletul deschis, în limitele mele, omul cu care făceam pereche cu adevărat. Cioburile aduc noroc în dragoste, deci dacă te faci cioburi de la deziluzie, n-are nimic, urmează și povestea ta cu final fericit!
Ce ar fi fost să accept ideea tâmpită că la 26 de ani sunt bătrână, iar la 30 și… o cauză pierdută? M-aș fi împiedicat în povești terne cu divorț previzionat încă de la începutul mezalianței. Mi-ar fi stat în gât și pe creier fiecare șosetă aruncată oriunde, chiar și la locul ei, și aș fi făcut explozie și implozie în fiecare zi de iubire aparent fără cusur, garantată de o nuntă ca la carte și niște poze cu mătuși fericite.
Norocul meu n-a venit de la prieteni sau de la agențiile matrimoniale. Pur și simplu a intrat singur pe ușă și m-a găsit pe câmpia muncii, cu nasul în calcule și dosare de credit. Nici nu am știut că mi se schimbă viața. Nici el nu s-a gândit. Am avut doar o tresărire ca o recunoaștere veche, dar m-am scuturat de gânduri și mi-am văzut de ale mele. Viața este plină de povești și cred că undeva există un fir principal al poveștii individuale. Un ghem magic care se desface și te îndrumă în labirintul de trăiri și evenimente ale unui destin.
Cioburile aduc noroc în dragoste. Suferința prilejuită de trădare se compensează atunci când firul vieții se deznoadă și te aduce pe drumul tău. Și soarele răsare din nou și te uiți peste umăr și te întrebi De ce oare am plâns? Pe cine am jelit? Pe ușa noastră de la lucru a intrat într-o zi și fostul Făt-Frumos și a fost ciudat pentru că mi se părea că-l cunosc bine, dar nu îmi aminteam deloc numele lui. Eram sigură că este un client al băncii și că vrea ceva financiar. Nu am recunoscut piatra care m-a lovit pentru că sufletul meu, scârbit de trădare, a închis și a șters orice urmă de regret. A fost ciudat pentru că personajul nu îmi spunea nimic, absolut nimic. După ce a plecat, am rămas să mă mir și să mă întreb: De ce-o fi venit? De ce oare am plâns? Pe cine am jelit?
Cioburile mi-au adus noroc în dragoste! Pentru că am deschis ochii mari și am știut să-mi prețuiesc norocul. A fost un deja vu, o întâlnire peste timp, care m-a împins să ies din toate șabloanele mele de gândire și să-mi forțez limitele că să vreau mereu mai mult și mai frumos.
FOTO IULIA MICLEA
