Făcutul bagajelor, cea mai mare problemă pe care o am ori de câte ori plecăm undeva. Și pentru o zi și pentru mai multe, pe lângă periuță, pastă și alte cosmetice, trebuie să îndes medicamentele. Nu pot să plec fără ele. Că dacă se strică vreunul din noi la burtă sau la amigdale ori se zburlește vreo alergie la ceva ce pică prost și este miezul nopții pe coclauri, trebuie să fiu pregătită să intervin și să rezolv. Eu mă tot mir și mă nedumeresc de ce ancestral femeia este legată de cratiță. După aceea îmi amintesc că ea stătea la gura peșterii și hrănea puii vii în timp ce mnealui, masculul, alerga prin boscheți ca să ia în vizor vreun animăluț bun de-o friptură. Ce nu înțeleg eu este de ce tot femeia este bună și de farmacistă și de doctoriță cu tot cu rezidențiatele luate. Adică atunci când un membru al familiei se zdrelește în ceva, ea acordă primul ajutor. Dacă îl doare pe vreunul capul sau burta, ea scoate punga cu buline, dacă face febră, tot ea este de serviciu la oblojeală. Probabil că tot de la peșteră ni se trage. Cine știe cu ce-și mai umplea ziua strămoașa noastră, iar apucăturile ei de atunci acum s-au transformat în cutume și obligații pentru noi.
Simpaticul meu soț se uită strâmb la orice pun în geamantane și comentează de fiecare dată că nu plecăm în Patagonia și că afacerile cu farmaceutice sunt prospere peste tot. Așa este, dar dacă ești la miezul nopții pe coclauri și ai nevoie urgent să te oblojești, ce faci? Șansele să se întâmple sunt foarte mici, mici-minuscule, dar sunt, că așa am pățit acum două veri când, în mijlocul pustiului, la Prasonisi pe insula Rhodos, unde, zăpăcită de frumusețea locului, o prietenă cu care eram în vacanță a uitat că n-a putut să-și lase alergiile acasă și s-a înfruptat regește cu tentacule de caracatiță. Când a început să se albească la față și să se umfle, am făcut atac de panică toți și mai ales bărbatul ei, care știa că ultima oară, după niște crustacee, a salvat-o cu SMURD-ul. Ne-am uitat la ea, ne-am uitat unii la alții, l-am întrebat pe chelner de vreun spital sau vreo farmacie. Nimic! Pustiu, frumos, romantic, restaurantul pe limba de pământ dintre două mări și nimic mai mult. Dacă ai noroc să crăpi, se rezolvă. Șansa noastră a fost o rusoaică de la altă masă, care ținuse minte să pună în geantă și un antialergic două, că nu știi niciodată cu fructele de mare.
Așadar și pentru o zi și pentru nouă, n-am ce face, ocup locul în geamantan cu ceva doctorii. Apoi înghesui prosoape, pijamale, ciorapi și underwear-și. Mulțumită că au încăput obligatoriile, începe să-mi fiarbă creierul calculând și estimând – câte nopți și câte zile, câte pulovere și câte bluze, care se combină cum, ce fac dacă plouă, ce fac daca nu picură, ce port dimineața în expediții de culturalizare, ce arunc pe mine dacă mă omenește simpaticul la vreun restaurant. Pun și scot din geamantan, că oricum nu prea mai este loc. Renunț și tot renunț, cu gândul că dacă nu-mi ajunge, mai cumpăr și de pe acolo, că sunt sigură și de prosperitatea industriei textile, dar nu foarte sigură că mnealui îmi va pricepe nevoia și nu va face depresie constatând a mia oară că s-a însurat cu o cheltuitoare. Ideea este mai veche la noi în familie, fiind lansată de soacra mea, care s-a convins că-i mănânc averea după ce i-am făcut curat într-o magazie și le-am dat peste gard vecinilor toate surplusurile ei și în special borcanele de murături.
Când, într-un final, am pus și am așezat tot în cutia călătoare, apare simpaticul, nemulțumit de garderoba lui și mai aduce cămăși și pantaloni plus încă o pereche de pantofi. Chestia asta mă enervează maxim! Adică eu, o doamnă, renunț și merg cu trei surcele ca să nu îi atârne lui extra kilograme la cântar și el, nemulţumit cu ce-i pun, îmi vâră în geamantan și o pereche de pantofi cu microbi pe talpă? Nu. Exclus! Eu nu pun încălțări în geamantan nici dacă le videază și le etanșează. N-are decât să-i ia în pungă sau să nu îi ia deloc. În final, facem cum vreau eu, ori ne luăm toți o geantă separată de pantofi, ori nu luăm deloc. Și ca să nu stea cu botul pus de o sută de kile că nu-i accept suplimentele, mă opintesc și reușesc să închid geamantanul cu tot cu cutia de table. Am o prietenă care, la închiderea geamantanului, pentru compresie, deoarece bietul fermoar nu reușea deloc să se întâlnească și să se îmbuce, l-a pus pe bărbată-su să se așeze pe capac. După ce s-au chinuit și, în sfârșit, au izbutit, fermoarul a rămas închis, dar capacul a plesnit. Cine a fost de vină? Nimeni. Doar geamantanul care, refuzând să îndure atâta compresie, și-a dat demisia din post și și-a semnat-o pe capac.
Odată puse toate și cărate la ușă, mă străfulgeră alte gânduri dătătoare de migrene. Unde am pus colacul, stai să nu uit schiurile, ce rost mai are să car bățul de selfie și tot așa… toată noaptea până plec…
Foto www.pixabay.com
