„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Jurnalul călătorului hai-hui. Plecarea în trombă

de

De regulă, plecările noastre oriunde, se produc în mare viteză. Nu știu cum, dintr-o dată, simpaticul se trezește că trebuie să ieșim urgent din casă deoarece indiferent că plecăm cu mașina sau cu avionul, sigur se blochează centura și ne cântă cucul până la următoarea cea mai apropiată destinație. Și atunci, ne repezim cu tot calabalâcul la mașină, cu tot cu geamantane și alte papornițe, după cum ne dictează sezonul în care ne apucă viligiatura.

Dacă mergem cu mașina noastră, iau la noi di tăte, așa cum am văzut la mama și la soacră-mea. Țin minte o vacanță de Paște în Maramureș la care invitata de onoare a fost mama soțului meu. Până să plecăm însă, mamaie s-a trezit de la trei noaptea și a tot lucrat la bucătărie. Dimineața, lângă geamantanul de voiaj, a pus și o sacoșă mare cu mâncare. Noi, modernii, ne-am strâmbat la sacoșa ei de rafie. Ce facem cu  asta? Ne facem de râs! Numai în comunism plecam așa! Soacră-mea s-a proțăpit lângă papornița culinară și a zis clar – fără mâncare, nu merg! Și-a luat femeia aerul de mare cucoană ce era și sacoșa cu haleală și s-a înfipt la mașină, pe locul din față, normal!, că de aia era șefa clanului, singura care gândea pentru toți și avea clarviziuni. Drumul până la pensiune l-am făcut din două bucăți și deși am oprit și am mâncat la restaurant, s-a halit tot  și din sacoșă spre satisfacția coanei mari care ne-a  scos ochii pentru fiecare dumicat și ne-a dat de înțeles că am fi cam proști,  noroc cu dumneaei și apucăturile  de Chirițoaie.

Lasă că nici cu mama nu îmi este rușine! La granița cu Ungaria, în tren, un vameș grăsuț bine, ne-a controlat bagajele cu care călătoream, dornice să vedem și noi Europa anilor 90 și ceva. Într-o sacoșă imensă a găsit numai conservărie, salam și cașcaval. S-a uitat la dolofana mea mamă și i-a spus zâmbind- dacă nu v-aș înțelege, aș zice că faceți trafic cu alimente și ar trebui să vă confisc tot. Drum bun și altă dată, mai lăsați din mâncare acasă, dacă puteți, că eu nu pot!

Dacă mergem cu avionul, atunci bagajele mele sunt pe economy. Iau doar strictul necesar, că trebuie să mă încadrez în kilogramele impuse de operatorul de zbor. Nu știu cum facem, dar ajungem mereu la aeroport cu sufletul la gură și ne îmbarcăm ultimul minut. Distracția cea mai mare este iarna, când cărăm cu noi și echipamentului de schi al soțului meu. De fiecare dată el înjură că îl cară, deși nu îi cere nimeni să facă acest lucru,  iar noi îl rugăm discret pe băiatul de la check in să-i greșească vreo liniuță la codul de bare, ca să se rătăcească și să se piardă bagajul adițional, că doar așa avem șanse să scăpăm și de schiuri și de istericale. Îi facem cu ochiul, îi zâmbim câș și îi povestim că le-am mai pierdut o dată, doar că nu știm de ce naibii le-au găsit  și ni le- au adus la ușă  prin curier.

Deci oricum am călători, plecarea de acasă se face intr-o mare viteză și cu un kil de nervi. Eu una, când mă pun în mașină, îmi zic Tatăl nostru și Drum bun, apoi mă caut prin minte ca să văd dacă am închis apa, am stins lumina, am hrănit câinele, am luat toate papornițele și laptop-ul meu mic și tot așa, tot drumul, până la aeroport, la tren sau la autostradă.

FOTO- www.pixabay.com

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title