„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Lanțul trofic social

de

Știu că poți! Nu există să nu poți! Numai dumneata poți!

Vremea vine, vremea trece. Se schimbă regimuri politice și forme de organizare socială, iar Caragiale rămâne, din păcate pentru noi, extraordinar de actual, pentru că sfânta pilă nu a capitulat niciodată indiferent de războaiele purtate împotriva ei. Desigur, scuzați ignoranța, Sfânta Pilă și Sfântul Ban! Exact așa este cum se spune, până la Dumnezeu te mănâncă sfinții.

Pe vremuri, în comunism, când nu găseai de nici unele, gestionarii de la aprozar și vânzătoarele de la Gostat erau cele mai cultivate relații. Mama nu prea avea talent la împrieteniri pe interes, așa că vedeam salamul în poze și ciocănelele de pui doar dacă aveam noroc să sfârșim cu bine câte o coadă pe cinci rânduri. Țin minte că, odată, mama m-a lăsat pentru 10 minute să-i țin rândul la coadă la ceva de pui, tacâmuri sau cine știe ce. Când s-a întors, s-a îngrozit. Mulțimea nepăsătoare și disperată, ignorând statura mea de copil, mă împinsese, sau mai exact, mă lipise de geam. Nu aveam aer, nu mă puteam mișca. Dacă mai întârzia un pic, mă găsea strivită de disperarea unei mulțimi abrutizate de foame și de egoism.

Premiile – că aşa era pe vremea mea, se lua coroniță din clasa I – reflectau și ele, în foarte mare măsură, gradul de interes al tovarășei învățătoare pentru ocupațiile părinților. Că una era să primească de la mama, ingineră fiind, un biet săpun bulgăresc și alta era să primească un kil de cârnăciori oltenești asortați cu mușchi țigănesc și șuncă de Praga de la o mămică bine înfiptă la carmangerie. Copila doamnei cu cârnații ne-a oferit, de altfel tuturor, o mare bucurie și satisfacție răutăcioasă la un 8 Martie când s-a împiedicat magistral de un colț de bancă și a făcut țăndări ditai bolul de cobalt. Fața învățătoarei, cu toată mimica ei trecând de la extaz la agonie, pe măsură ce bolul care se apropia de catedră a zburat în aer și apoi s-a făcut cioburi la picioarele dumisale, ne-a uns suflețelele noastre de copii supărați că părinții noștri ne fac de râs în fața doamnei când ne trimit cu nimicuri și trei garoafe.

Nici în zilele noastre situația nu este foarte schimbată. Este drept, găsești de toate la magazin și multă lume a desființat cămara. Astăzi nu se mai cultivă furnizorii de mâncare, astăzi se caută cârca politică. Se perie omul cu drept de semnătură, fie că este vorba de o slujbă frumoasă material, fie de vreun contract cu potențial.

Regnul animal își are regulile lui foarte dure. Cel mic este mâncat de cel mare chiar dacă se adaptează la situație și găsește căi de supraviețuire împrumutând culorile mediului înconjurător ca să nu sară în ochii prădătorului lacom. Regnul social este și mai dur. X îl mănâncă pe Y fără nicio jenă, Z accede la postul râvnit fără să se împiedice de sacrificații lăsați în urma lui, W e Dumnezeu pe pământ și asta îl orbește foarte tare și îl face să  uite un lucru – cât ești în treabă, toți te întreabă, după aia nu mai ești nimic. Animalele se hrănesc cu carne, noi ne hrănim cu succese sociale.

Mie nu îmi place să cultiv relații din interes și nici nu îmi place să iau decizii ca să fac plăcere sau favoruri cuiva. Sunt un om direct, naiv de sincer, care detestă lingușirea. Îmi place să ajut și să ofer, nu îmi place să mi se ceară. Prefer să  mă văd cu doi-trei oameni la o bere rece lângă un mic mare, decât să fac sluj la diferite simandicoșenii ca să mă bag în seamă cu diverși deschizători de uși. Lanțul trofic social este nemilos, de aceea în jungla de fiecare zi, prieteniile adevărate sunt rare, dar binecuvântate.

Foto: ION CORCODEL

Categorii:
ATITUDINE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title