„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Motanul încălțat și coada la români

de

Eu sunt copil crescut în comunism, așa că atunci când văd o coadă, mă așez la ea.  Aflu eu pe urmă ce se dă acolo și dacă face obiectul interesului meu… Coada este coadă, dacă s-au găsit unii să se așeze acolo, o fi ceva de capul ei. Coada este fascinantă mai ales atunci când faci un pas în spate, te detașezi și te uiți la rece către mulțimea pestriță. N-ai s-o vezi niciodată în șir indian, pe nicăieri. Nici la pâine (am uitat, acum sunt multe feluri de pâine și oricum lumea gustă cozonac!), nici la chec-in în aeroport. Coada românească este pe mai multe rânduri, îmbulzită și învrăjbită. Ea nu arată altfel nici la semafor sau în gările de tren. Mereu claie peste grămadă, mereu fără nicio regulă. Uneori merge mai repede, alteori mai greoi. Întotdeauna cineva face scandal, obligatoriu obraznicii vor s-o scurteze cu tupeu spre disperarea celorlalți colegi de coadă, mereu cel care ia atitudine este lăsat să lupte singur cu mârlănia pentru că, nu-i așa, afară plouă și nu este treaba mea de struț cu capul în nisip. Nu vreau să vorbesc despre tiparul cozii în mentalul românesc. Acesta poate fi schimbat doar de școală și biserică prin educație.

Imediat după ’89, când noi, liceenele cu sarafan și bentiță, am aflat că putem veni la școală în civil, a început goana după bluejeans turcesc și sahariană. Apoi, suprasaturate de albastru și zăpăcite de valul depeche-ist, am băgat blugii în clor câte o noapte-două, de nu știau bietele noastre mame ce tot dezinfectăm în baie, și i-am făcut albi sau prespălați. În afara nebuniei în blugi, în viața vieților noastre, au apărut toculețele și apoi tocurile! Luam de la chioșcuri reviste de modă aduse din Vest și încercam să ne asortăm ca în poze, desigur sub rezerva posibilităților noastre destul de limitate. Și uite așa, studiind problema mai abitir ca materia pentru bac, am observat că blondele capitaliste nu purtau tocuri decât la operă și la chermeze. Apoi am văzut-o pe Melanie Griffin făcând carieră în New York și mergând la birou în haine elegante și adidași. A fost un șoc cultural! Noi nu ne puteam imagina așa ceva. Româncele încă nescuturate de obiceiuri comuniste, se chinuiau pe tocuri cui la toate vârstele, și în autobuz, și la coadă la cartofi, și la serviciu, și la ședința cu părinții, și pe soare, și prin bălți. Nu ne puteam imagina pantoful plat decât în caz de fractură sau ruptură musculară… și sunt până în ziua de azi femei care nu se dezbară de tocul înalt nici la volan.

Așadar, coadă la ceva… nici nu mai știu la ce (Nu-i problemă! Se găsește! La taxe și impozite, la poștă, la bancomat, la furnizorii de utilități, la înmatriculări auto etc…) și eu în una dintre puținele ocazii pe tocuri, căci duse sunt vremurile când umblam kilometri întregi cățărată la înălțime. La început nu mă deranjează nimic. Pantofii mei roșii cu platformă sunt nou nouți și îmi dau o stare psihică bună. Stau la coadă eu cu pantofii și gândurile mele. În fața mea o cucoană din ce în ce mai nervoasă bâțâie din picior a nerăbdare. Ritmul cadențat al tocului ei îmi zgârie timpanul. Are tocuri înalte cu flec metalic. Poc… Poc… poc și iar poc. Se foiește și pocnește din pantof. Partenerul doamnei încearcă să o mai liniștească. Ea nu și nu, că de ce merge așa de greu, că poate se putea și on-line, că de ce așa și nu altfel, de ce azi și nu mâine sau chiar ieri… și se mișcă și se frichinește, bâțâie din fund și bate din picior… o dată, de două ori și auuuuuuu! cu vârful ascuțit drept în degetul meu mic ascuns în pantofii mei roșii. Atunci mi-am văzut filmul vieții și am zis că nu mai scap cu zece degete. Și, în loc de scuze, un țignal Ce te împingi așa? Nu vezi că sunt oameni în față! Unde te grăbești? Ce să zic, Motanul Încălțat! Am văzut verde înaintea ochilor, apoi roșu că m-am uitat spre picioare și șocată de obrăznicie și durere, mi-a venit inima în gât, pulsul a sărit calul și… n-am zis nimic. Am rămas mută! Mută ca pe vremuri, când pionier fiind nu se cădea să te bați sau să te înjuri în curtea școlii cu toate loazele. În concluzie șoimul Gigel și-a văzut de pantoful lui roșu (adică pantoful meu roșu!) plus degetul belit și a tăcut din gură deși doamna merita să-i facă  guler toate dosarele de le ținea în brațe.

Am trecut de 40 de ani și degeaba. De-o cafteală să fi fost in stare, dar eu nu…stau la coadă.

FOTO: IULIA MICLEA

Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Comentarii

  • Off!..
    Si eu la fel! Cre’ ca noi sintem de vina de nu se misca lucrurile intara asta- stam la locurili noastre (linistite!?),ne vedem de treaba noastra, ne invatam copiii sa nu minta,sa nu fure, sa nu se bata, sa nu injure…

    Irinoush 27 aprilie 2017 10:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title