„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Muncesc prea mult ca să arunc banii pe etichete

de

Nu am fost niciodată genul de femeie care se dă în vânt după etichete de firmă și glamour pe bani mulți. Îmi place, nu zic nu, să mă gătesc, să am haine frumoase, să țocăi pe tocuri înalte atunci când se ivește ocazia și mă țin șalele. Muncesc prea mult ca să arunc banii pe etichete și lecția asta am învățat-o acum câțiva ani când o fostă amică a reușit să mă scoată din minți cu ținutele ei de super firmă. Unde ne vedeam, unde ne întâlneam, era picată din cutia cu sclipici glamorous, impecabilă, cu cele mai tari sandale și cele mai cool ținute. Om sunt și eu, cu toate calitățile și defectele aferente, așa că, tot lovindu-mă de ea, azi perfectă, mâine impecabilă și mereu înmuiată în lux, m-a apucat invidia cea mare și mi-am spus: Pot și eu!

Nu m-am aruncat din prima ca găina în grămadă, am stat și mi-am căutat ceva justificări pentru investițiile pe care începeam să le clocesc în cap și pe cardul de credit. Poți și tu! Așa îmi susura o voce (tot a mea, normal!) pe la ureche! Poți și tu! Ea stă acasă și uite cum umblă, tu muncești… tu de ce să nu poți? Și uite așa, invidia bătea din pinteni și ego-ul meu suferea după cârpe cu ștaif. Cum am spus, ceva resturi de conștiință se mai împotriveau pe ici pe colo, dar le-am învins pentru că scopul scuză mijloacele și, în cazul meu, scuza cea mare a fost că, din criză de timp, nu am o rochiță deosebită pentru petrecerea de Anul Nou. De fapt nu am căutat deloc în altă parte, m-am dus glonț la magazinul din Dorobanți unde identificasem firma cu care mă umpluse de ciudă fosta mea prietenă. Știu că este urât și necivilizat, dar spun cinstit, muream de ciudă că ea are și eu n-am.

M-am probat cu toate ținutele, m-am cocoțat pe toți pantofii. Într-un final, am ales o rochie neagră, elegantă, cu decolteu adânc. Îmi plăceau și altele, dar am zis că, dacă tot investesc, să o fac cu cap și să țin cont de Coco Chanel și a ei little black dress, care te scoate din orice încurcătură. Am plătit-o vitejește cu cardul de credit și am plecat mândră de mine din magazin. Mă învinsesem, mă dădusem în bărci, îmi arătasem că pot și eu.

Atât de determinată am fost să-mi cumpăr doar de la acel magazin, că am avut grijă să nu merg cu mașina pentru că știam că sunt probleme cu parcarea și nu voiam să ma împiedice nimic de la achiziție. La plecare, mândră foc, cu sacoșa de firmă în brațe, m-a lovit greșit inspirația și-am luat un taxi. M-a dus doi kilometri și mi-a cerut 40 de lei, deși ceasul nu arăta nici 10. M-am revoltat și am amenințat cu poliția. Degeaba! Impertinentul de la volan mi-a zis sec: Cucoană, îți iei haine de la ăștia și vrei să te duc pe bani puțini?  

În concluzie, rochia, frumoasă după gustul meu, desigur, zace în șifonier. Cred că am purtat-o de vreo trei sau patru ori, între timp m-am mai împlinit și nu prea ne mai armonizăm eu cu ea și ea cu mine. Nu mă îndur să o dau că m-a usturat în suflet fiecare rată la cardul de credit și când o văd mă gândesc că-mi luam nouă rochii la un preț corect și eram și sexy și glamour fără să car și eticheta în cârca mea. Soțul meu nu a aflat nici acum prețul real și nici nu are șanse să-l afle. El nici nu prea se dă în vânt după rochiță și ori de câte ori mă vede cu ea mă pune să-mi iau și un pulover pe gât ca să ascund decolteul. Eu m-am liniștit, m-am vindecat de ciuda etichetelor de lux și caut să-mi rezolv nevoile vestimentare în buticuri cochete, dar decente și la preț,  și la calitate.

FOTO www.pixabay.com

 

 

Categorii:
ATITUDINE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title