„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Ori eu, ori pisica!

de

Nu prea mă omor după pisici. Asta așa, ca să fie clar de la început. Am un motan care mi-e și văr de-al doilea, neam de-al meu de la Giurgiu, pe care l-am emigrat în Prahova la soacră-mea, împreună cu doi frați tărcați. El a fost singurul rezistent sau mai puțin interesant, deoarece doar cu el am mai rămas. Este posibil, dar nu bag mâna în foc, să mă fi sabotat și soacră-mea, îngrozită probabil că îi umplu curtea de neamuri. L-a păstrat pe cel care semăna cu defunctul, titularul de drept al numelui Moti, pe care îl poartă acum și vără-miu. Cred că pe tărcați i-a dat prin sat – erau fete! -, iar ea l-a oprit pe cel care se presupunea că îi va face cele mai puține probleme. Așadar acum, în momentul confesiunii, am cinci câini de drag și un motan din obligație (!).

Nu m-am omorât nici după pisica surorii mele, prețioasa Peti, care îmi stă în gât de vreo 15 ani, mai ales că s-a mutat la mama cu arme și bagaje și mă înjură sau mă scuipă, ori de câte ori ne întâlnim. Nu are maniere, știu, sau poate simte că nu o plac, ori își amintește că trebuia să fie a mea, dar simpaticul s-a opus categoric spunând ferm: Ori eu, ori pisica! Și a rămas el că eram in love și pe cale de căsătorire, iar ea a ajuns la sora mea, care a recuperat-o din scara blocului meu și i-a oferit iubire și noroc.

Țin minte că pe vremea când mă jucam cu lopățica în nisip, aveam la mine la țară, lângă Focșani, un motan și o nășică. Motanul era un amărât de pisoiaș gri, iar nășica era o păpușică doar cu un an mai mare, dar cu tot felul de idei. Iuliana propunea în calitate de nășică, Iulia asculta și executa, că așa se cade atunci când zice ceva un superior din neam. Bietul pisoi era cel mai curat din lume, pentru că împreună îl îmbăiam și îl clăbuceam, ca niște mame grijulii cu igiena micuțului lor. După ce îl spălam bine și îl uscam prin frecare cu prosopul de la bucătaria bunicii mele (fără știrea ei, normal!), îmbrăcam biata creatură cu rochițele de păpuși. Atenție, nu cu rochițe de la Barbie, că pe vremea mea era mai popular păpușoiul de porumb decât nevasta lui Ken. Îmbrăcam pisoiul cu rochițe de la păpuși mai mărișoare, bine făcute, după modelul femeii colhoznice, trasat fără dubii de cercetătorii sovietici. Știu, sunteți învățate cu cercetătorii britanici, dar pe atunci, ei nu prea erau băgați în seamă deoarece partidul conducător se încăpățâna să se deștepte doar de la răsărit.

Când am început să iubesc pisicile? Dintr-o dată și dintr-o întâmplare. Mă frichineam într-o zi în Piața Amzei, așteptând-o pe vară-mea, care lucra în zonă. Aveam timp, că ajunsesem mai devreme, de frica traficului și a găsirii unui loc de parcare decent, așa că am început să casc gura la vitrine și, din căscat în căscat, mi-au căzut ochii pe un tricou minunat care avea o pisică frumos desenată pe umăr. Jur, dacă era ceva cu câini, luam orice, dar fiind cu pisici, dezinteresul era maxim. Ce am văzut însă în vitrină la Catwork, m-a dat pe spate. Am intrat, am probat și am luat două modele, ceea ce pentru mine chiar era o ieșire din zona de confort. Timpul a trecut, nu reușeam să mai  ajung în Piața Amzei, dar aveam tricourile și mă simțeam bine cu ele. În rest, cum v-am spus, nu mă omoram decât după pisicile mele Catwork și după Moti, altfel felinele domestice nu mă frisonau deloc. Chestia tare este că, într-o zi, un tip cu care discutam ceva în interes de serviciu s-a întrerupt din ale lui și mi-a zis fericit: De la Joa, nu? Iei și tu de la  Joa? Așa are și prietena mea. Nu am înțeles nimic, normal. Cine e Joa, ce face ea, de ce se agită băiatul, de ce se bucură așa la vederea unei pisici pictate pe o textilă.

În concluzie, da, de vreo doi ani m-a lovit iubirea de pisici, adică și de Peti, chiar dacă atitudinea ei față de mine nu s-a schimbat deloc. Când o văd așa agitată și gata să-mi sară la picioare sau când stă ascunsă în biblioteca tatălui meu și mă spionează dintre cărți, nu-mi mai vine să-i deschid ușa ca să se piardă pe scara blocului. Nu mai pot. Când o văd pe ea sau pe Moti sau altă pisicuță mai mult sau mai puțin drăguță, nu știu exact de ce, cum mi se combină mie sinapsele, dar parcă văd pe ele scris mare Joa by Catwork și atunci închid ochii, le văd proiectate pe un bumbăcel drăguț și le iert toate zăpăcelile.

Simpaticul, știți onor bărbatul meu, este disperat când vine curierul. Știe el că nu se poate baza pe faptul că, fiind ocupată mereu, nu prea am timp de mall-uri, adică nu am când să îi risipesc  venitul lunar. Eu shoppingăresc on-line. Nu fac gaură în card, dar un tricoaș cu pisica românească, un set mama-fiică cu pisica glamouroasă merit și eu. Cum mă știți, nu arunc banii pe etichete, nu umblu cu firma în frunte, dar iubesc Joa by Catwork, pentru că este 100% românesc, nu mă ustură în portofel și da!, îmi place Diana Osorhan, fata cu pisicile desenate, care mi-a devenit prietenă de la distanță, pentru că ea este la Râșnov.

În concluzie, nu credeam să spun așa ceva, este incredibil pentru mine, dar foarte adevărat, pisicile pictate m-au învățat să iubesc pisicile din realitate!

https://www.joa-shop.ro/ro/

Foto credit – Joa by Catwork

 

Categorii:
FASHION

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title