„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Rochița de la nuntă și cerceii de la divorț

de

Dintre toate podoabele femeiești, mie cei mai dragi îmi sunt cerceii. Nu mărgelele, nici brățările mai subțiri sau mai late, nici broșele prețioase sau lănțișoarele din metal scump. Nu mă încântă nici inelele pentru ca eu iubesc cerceii. Și nu orice fel de cercei, mie îmi plac  atârnații. Mai mari sau mai mici, colorați sau simpli, drepți sau rotunzi, atârnați să fie și ai mei sunt! Nu știu să explic de ce, dar așa se întâmplă. Mi se aprind beculețele doar la cercei. Cred că mi se trage de la vreo străbunică fixistă, pentru că este mai mult decât o chestiune de gust, este pur și simplu o poruncă genetică.

Marea majoritate a mamelor de fete, în cele trei zile cât stau internate cu bebelușa în spital, rezolvă și problema găurilor în urechi, astfel încât, la externare, puiul de maimuțică are cercei. La fel aș fi vrut să procedez și eu, dar soțul meu s-a opus categoric: E mică! Copilul nostru nu s-a grăbit să stea pe oliță de la șase luni ca alți precoci, nu a mers în picioare de la nouă luni, dar în schimb s-a pus pe vorbit de la un an. Primul cuvânt a fost papuc și apoi ține-te păreri și dorințe exprimate într-o păsărească simpatică. Pe la un an și jumătate s-a prins că nu are cercei și a început să întrebe: Mami, cecei. Comi, cecei ( sora ei!). Eu, cecei? Și nu s-a lăsat până nu am rezolvat problema. Deci cum spuneam, la noi în familie, treaba asta cu cerceii este poruncă genetică.

Prin anii facultății, normal, m-am îndrăgostit fatal de un băiat nici frumos, nici urât, dar simpatic. După o vreme am constatat că drăguțul se credea Luceafărul pe cer și avea probleme de socializare, adică se frecventa doar la nivel stelar. Când am înțeles eu cum stau lucrurile, am pus toată iubirea deoparte și l-am concediat prin telefon: Dacă prietenii mei nu sunt buni, nu sunt bună nici eu! După care am pus buza de cinci kile a supărare mare și toate prietene mele au venit în vizite de susținere și consolare. Una dintre ele mi-a adus cadou o pereche de cercei (atârnați, cum altfel!) din pietricele albastru marin. Când i-am văzut, a început să mi se ridice ceața de pe suflet. Îi am și acum, dar nu i-am mai purtat de foarte mulți ani. Nu mă îndur de ei să-i scot din cutia mea de gablonțuri, pentru că sunt martorii unui moment din viață în care am învățat ca pisica trebuie ruptă la timp, că Feți Frumoși cu stea în frunte umblă pe toate drumurile si compromisul îți risipește timp prețios de căutare a lui Mr. Perfect.

Am o prietenă, femeie frumoasă și deșteaptă, care a avut noroc și nenoroc în dragoste ca mai toate fetele pe lumea asta. Într-o zi, la o cafea vorbită, la ea acasă, mi-a arătat o cutie frumoasă, destul de mărișoară, pusă în înaltul bibliotecii din sufragerie. Ce crezi că țin acolo? mi-a zis ea. Nu știu!, am răspuns curioasă. Acolo țin rochița de la prima nuntă și cerceii de la divorț! Așa ca să nu uit vreodată că nu trebuie să te măriți pentru rochiță și că nu trebuie să-ți fie frică de divorț! Am zâmbit. Și eu păstrez rochița de la nuntă și cerceii de la o despărțire, dar rochița o țin de drag, că a fost cu noroc.

Îmi plac cerceii și îi port cu drag. Au efect terapeutic. Când văd câte o vitrină stau cu ochii lipiți pe toți atârnații și dacă îmi și cumpăr, mi se risipesc toți norii. Deunăzi, o prietenă care m-a văzut mai necăjită mi-a spus hotărâtă Vezi că plec în Cuba și îți iau cercei de acolo! Mi-a înseninat gândurile! M-am bucurat că s-a gândit la mine, m-am bucurat că a zis cercei. La întoarcerea din vacanță mi-a adus niște cercei de os pe care scria Cuba, dar în așa fel că, atunci când i-a văzut, fetița mea a exclamat: Mama, scrie Iulia!

FOTO: SILVIA TOMASHEK

Categorii:
frumusete

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title