Stau cu tine la masă, la masa mea, ca să fim clari, numai la masa mea. Râzi, glumești, vorbești tare! Te simți bine. Mă bucur. Mă bucur de bucuria ta. Am pus masă bogată, pe așternut alb și cu pahare de cristal. Am pus pe masă tot ce aveam mai bun în casă pentru că vreau să te simți bine la mine. Am cinstit prezența ta cu vinul cel mai bun și cu cele mai grozave gustări. Noroc! Noroc că te-am găsit!
Prietenia este tot o formă a iubirii. Prietenia se leagă cu cinste și cu sentimente frumoase. Prietenia înseamnă loialitate și voie bună. Cum se pierde ea? Cum se risipește? De ce? Pentru trădare nu cred că există un loc al obiectelor pierdute… poate doar un cimitir al fostelor prietenii.
Mila e ca o autostradă cu două sensuri. E rău să-ți fie milă de cineva, e rău să fii la mila cuiva. Mila nu are ce căuta în miezul unei iubiri pentru că sună a gol și a disperare. Mila nu se justifică într-o prietenie pentru că sună a fals și a interes. Mila nu se amestecă cu nimic pentru că otrăvește și frustrează.
Nu știu cum se întâmplă și nici de ce, dar îmi lași în suflet o umbră de îndoială. Râzi prea tare și cu note false… Știu că acum mă privești în ochi, dar simt că mă vei trăda… Vorbești mult, fără rost, fără miez. Starea vremii, clasamentul în campionatul de fotbal și politică fără cap și fără coadă. Râdem, vorbim și simt că ne mințim.
Sunt prietenii trainice care vin încă din copilărie. Frumoase, rumene ca mărul copt, dospite bine în anii de adolescență și studenție, probate la bine și la greu, peste timp și distanțe geografice. Sunt prietenii mature, de familie, altoite delicat în desfășurarea firească a vieții. Din păcate, și pe unele și pe altele le alterează invidia și răutatea.
Fățărnicia a devenit normală. Nu există chipuri fără mască. Lumea este o scenă de teatru și noi, marionetele ei. Râdem, glumim și vorbim… ne mințim că ne pasă unii de alții, dar de fapt fiecare joacă doar rolul propriului interes. Oamenii generoși, evoluați spiritual sunt puțini… prea puțini… E vremea lui Iuda și a lui Brutus. Otrava se toarnă în ambrozii dulci, stiletele se ascut cu zâmbete false și gesturi de complezență. Așa a fost mereu? Se pare că da. Stau scrise în matricea ADN-ului primar și ciuda, și necazul, şi trădarea, și tristețea.
E adevărat că, în orice beznă, există un fir de lumină. Speranța moare ultima și dorința de socializare, în cultura noastră, este foarte puternică. Noi nu suntem croiți pentru singurătate, vrem oameni, vrem zâmbete și suflete. Căutăm cu speranță relații frumoase de asociere în iubire și prietenie, de aceea trădarea sufletelor îngemănate este cu atât mai frustrantă și dureroasă.
Stai la masa mea, mănânci, bei și te simți bine! Iei hulpav felii din sufletul meu, fără milă, fără remușcări. Știi bine că ai cuțitul ascuns în vorbe dulci și otrava în poveștile pentru alții… Mă întreb de ce? Unde am greșit și când? Loialitatea mea te-a făcut să renunți? Generozitatea mea te-a făcut să mă vinzi? Recunoștința e boală grea și tu ai toate simptomele unei boli grave. Invidia roade din interior, fierbe ficații și întunecă mintea. Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Îmi pare rău de noi, dar mai ales de tine!
FOTO: ION CORCODEL
