Pe vremea mea, care nu este chiar pe vremea lui Matusalem, ci cu vreo 15 ani în urmă, mireasa pleca de la casa părinților și lăutarii ori un casetofon cântau cu talent mai mult sau mai puțin discutabil Ia-ți mireasă ziua bună de la tată, de la mumă/ De la frați, de la surori, de la grădina cu flori. Aflu de la o prietenă care se pregătește să fie nașă de cununie că, în timpurile noastre, s-au schimbat obiceiurile și mireasa pleacă de la hotel, chestie care m-a derutat total. Cum de la hotel? Este orfană? Este din alt oraș? Din altă țară? Nu! Mireasa este bine mersi de la noi din oraș, dar așa este mai cool. Nu mai pleacă de la mă-sa din bătătura unde a crescut, ca să nu mai facă cine știe ce circ cu obiceiurile de nuntă, o șterge anonim și trist dintr-un hol de hotel, sub privirea unor străini curioși să vadă mireasa.
Îmi amintesc cu drag ziua în care eu am plecat de acasă îmbrăcată în mireasă. Dimineața a fost ceremonia de căsătorie civilă la primăria sectorului 1, apoi eu am plecat cu ai mei acasă la noi unde mă așteptau rochia de mireasă, coafeza și prietenele mele. Soțul meu și mama lui au plecat acasă la el ca să se îmbrace mire și apoi să meargă să ia nașii. Mamei mele i-a fost drag să se învârtă pe lângă mine, să mă sfătuiască la coafura, la machiaj, să-mi așeze rochia mai bine. Mireasa este personajul principal al nunții, cel puțin așa a fost la nunta noastră, și eu m-am simțit bine în fiecare secundă, dar mai ales acasă, cu toată lumea roind în jurul meu și străduindu-se să mă facă să mă simt bine. În timpul ăsta, tata primea musafirii apropiați și îi poftea în sufragerie ca să se dedulcească cu bunătățurile proaspete muncite de mama toată noaptea. Atenție, stăteam la bloc!
Un prieten ne-a făcut o surpriză și a adus un taraf de lăutari tocmiți să se țină după mire de la casa nașilor la casa miresei. Când a deschis tata ușa ca să primească mirele și nașii, s-a trezit și cu lăutarii în sufragerie. Habar nu am unde au încăput, ce s-a întâmplat, cine a chiuit. De fapt știu cine a chiuit – mătușa mea, sora mamei, care s-a întâlnit cu simpaticul la lift și l-a chiuit din toți rărunchii. Soțul meu povestește mereu cu drag și cu umor cum a cunoscut-o pe mămița care l-a speriat cu chiuitul și l-a făcut să-şi pună întrebarea pentru prima și ultima oară de atunci: Doamne, în ce m-am băgat? Și mai povestește cum a intrat în casă și m-a găsit mireasă și s-a mirat de frumusețea mea, deși mă știa că doar mă mai văzuse și la sfatul popular și un an întreg înainte de nuntă.
Turta miresei, Ia-ți mireasă ziua bună, lacrimile mele și ale celor dragi înghesuiți în sufrageria noastră, chipul luminos al soțului meu, toate rămân acolo, undeva, în adâncul sufletului, amintiri dragi, neșterse de nicio trecere haină a timpului. Când am ieșit din bloc, tanti Angela, femeia care avea grijă de curățenia pe scară, ne-a ieșit in cale cu o găleată plină cu apă și ne-a urat să fim fericiți. Nu am încins horă în fața blocului, nu au urlat lăutarii manele, a fost frumos și simplu, dar cu obiceiuri și, cel mai important, am plecat de acasă de la mine, de la mama și de la tata, din locul unde am crescut. Vă spun drept la Ia-ți mireasă ziua bună îmi venea să plâng în hohote, dar m-am ținut.
Așa că, mă întreb, cum să pleci de la hotel? Cum să ieși dintr-o cameră străină, singură, simplă, dacă ai casa ta și camera ta și toate ale tale acasă la tine. Unde este bucuria părinților care au crescut fata, unde este mândria lor de socrii? Nu trebuie înțelese greșit obiceiurile, nu trebuie exagerate sau, mai grav, manelizate. Obiceiurile trebuie păstrate, pentru că fac parte din istoria bunicilor noștri și a noastră. Obiceiurile, simple, curate sunt parte din identitatea noastră și este păcat să le pierdem, să le risipim. Noi suntem oameni și avem norocul să fim înnobilați de suflet, nu suntem doar personaje care zâmbesc fericite pe facebook în fotografii artistice făcute în parc. Avem datoria să ieșim din virtual și să trăim fiecare clipă intens, fericit. Și încă ceva, nunta este într-adevăr despre mire și mireasă, dar vă rog să nu uitați că este și despre părinții lor, care i-au crescut și care merită bucuria de a le sta alături în prim plan.
Foto- Iulia Miclea
