Am citit, prin nu știu ce cărți deștepte, cum creierul uman, computer-ul perfect cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, știe să șteargă de pe hard tot felul de amintiri cu care ne alegem de-a lungul vieții. Interesant este faptul că tot ‘mnealui, în directorul memorie selectivă, aruncă tot felul de imagini și de întâmplări, pe care ţi le pune din când în când pe desktop și te miri de ce oare le-ai ținut minte. Pățesc și eu frecvent așa și mă trezesc cu câte un gând aruncat la ceas de insomnie când trag de mine să adorm sau în miezul zilei când am treabă la lucru și chiar nu-mi stă capul la subiectul propus. Mă și întreb ce mi-a venit să mă gândesc la cutare sau la cutare? Tam-nisam, cu explicația memorie selectivă, că de telepatie nu sunt chiar convinsă, având în vedere că multe dintre personajele care mi se plimbă prin căpățână nu prea au de ce să stabilească vreun contact telepatic cu mine și subconștientul meu.
Nu știu de ce mi se plimbă mereu prin fișiere o tanti frumoasă ca o poză din revistele cu hârtie lucioasă, îmbrăcată într-o rochie superbă din paiete tricolore, cu pantofi cu toculeț și, peste ochi, o superbă pălărie cu boruri largi. Tipa e trăsnet, hainele sunt de calitate, contextul însă, de doi lei pentru că suntem în miezul zilei, la petrecerea unui Gigel de doi-trei anișori, care se tot chinuie să-și ducă pampers-ul și lopățica la groapa cu nisip. Mama copilului aniversat, cum pune ochiul pe un nou-venit în zona alocată petrecerii de copii, după pupăturile și dulcegăriile de bun venit, merge cu invitații la tipa glossy, așa ca la sfintele moaște, și face prezentările. Eu sunt cu mama și cu copila noastră, care, fericită că a văzut copii mulți, trage și ea la lopățică și la nisip. Noi rămânem mai în urmă pentru pupături și dat cadouri și atunci ni se întâmplă. Suntem prezentate celorlalți părinți și mai ales pălăriei și paietelor. Georgiana, zice ea. Rochia mea e de la Versace. Buf! Pac! Poc! Adică? Eu rămân cu gura căscată și nu pricep nimic. Mama, mai deșteaptă, îi răspunde pe același ton: Tanţi. Rochia mea e din Obor.
Din când în când, nu știu de ce, mă trezesc în fața ochilor cu imaginea unei faimoase doamne blonde, care a dus drept ajutoare la sinistratele din creierii Moldovei, pe lângă alte acareturi, și ceva pantofi cu tocul cui taman buni de purtat și pe ulițele desfundate de noroi, și la cules strugurii și cucuruzul. Nu zic, gestul de a ajuta este foarte frumos, dar mai pe discret și cu lucruri fără mare etichetă, dar de mare folosință și obligatoriu nu la televizor pentru aplauze colective.
Mai am o supărare prin fișiere, și anume mitocănia cu care sunt tratați copiii atunci când intră într-un fel sau altul în competiție cu un adult. Sâmbăta trecută am ieșit în oraș cu finuțele mele, care au împlinit 11 ani. După un film frumos cu multe emoticoane și joaca la cățărat pe pereți, am vrut să mâncăm ceva la o pizzerie. Am comandat din timp ce ne plăcea și am anunțat că vrem o masă de șase persoane. Copilele sătule de joacă și cu gândul la pizza, au așteptat cuminți să se elibereze o masă, dar când s-a întâmplat acest lucru și au vrut să se așeze, un adult bine îmbrăcat și cu mult tupeu de-acasă, le-a luat-o înainte și le-a furat bucuria. Mi-a părut rău de fetițe și simțind aceeași frustrare ca și ele în fața mitocanului domn, am încercat să-i spun insului că a greșit. Eroare! Scurt circuit pe fond nervos și de mare indignare! Individul nici n-a clipit. El și-a chemat nevasta și toți plozii și i-a înșirat pe toți la cât pe-aci masa noastră.
Ciudate sunt căile memoriei selective. Este adevărat că mi se întorc cel mai adesea amintiri fericite, dar când sunt obosită sau tristă, creierul îmi mai aruncă pe desktop povești cu rochii de firmă și suflet de plastic.
Foto:www.pixabay.com
