Pe vremea când simpaticul era lovit de dragoste și nu îmi vedea niciun defect major, adică la începutul începuturilor noastre, eu mă străduiam, în aura mea de zână bună, să îl răsfăț cum știam eu mai bine și asta presupunea și un așa-zis festin culinar. Venea, săracul, de la serviciu și găsea la masă, pe post de ciorbă și de felul doi la un loc, câte un platou frumos decorat cu frunze de leuștean, floricele din felii de salam de Sibiu și cubulețe de cașcaval presărate cu piper. Seara, avea invariabil ciuperci la tavă cu inimă de mărar și cașcaval. Mânca, săracul! La început cu entuziasm, apoi cu din ce în ce cu mai multe noduri, până când, după șase luni de dragoste mare și razgâi culinar, s-a revoltat și a zis că i se face rău numai când aude cuvântul platoaș. Nici de ciuperci la tavă nu a vrut să mai audă ani de zile. M-am și mirat de el săptămâna trecută în hypermarket, când a venit singur cu ciupercile în brațe și mi-a zis că i-ar fi poftă de ceva specialități ca în vremurile noastre bune, în care aveam amândoi glicemia mare de la atâta exces de miere.
Tot în lunile alea de dragoste oarbă, m-a pus să-i fac omletă. Eu am facut ochii cât sarmaua, apoi mi-am zis că nu poate fi greu de făcut, mai ales că, dragul de el, m-a și instruit înainte. Dezastrul a fost total. Omleta n-a semănat cu o omletă, iar tigaia, după ce a scăpat de mine, n-a mai semănat cu nimic. Atunci și acolo, lângă omleta pietroi, a luat simpaticul una dintre deciziile cele mai importante care ne-au asigurat liniștea în cuplu. S-a uitat la aragaz și la ce trona în tigaia arsă și mi-a zis: De acum, în casa noastră numai eu fac omletă. Și așa a rămas. Nici prin cap nu mi-a dat să-i contest decizia. Lasă-l pe el că știe ce face. Eu am însă mereu grijă să avem o masă aranjată artistic. Treaba mea este să pun o față de masă curată și frumoasă, în ton cu anotimpul, să o asortez cu șervețelele și cu farfurii. Într-o vreme, eram responsabilă și de strânsul mesei, dar simpaticul a decis că, dacă tot m-a lovit norocul, eu să pun masa și să o decorez cum vreau, iar el să o strângă și spele cuminte vasele.
Ne-a prins Paștele împreună, așa că a trebuit să produc primul nostru meniu complet și, cum la mine drobul făcea toată masa de Înviere, i-am promis iubitului meu că mă inspir de pe net și n-am cum să greșesc. Jur că am muncit o zi întreagă și am parcurs toți pașii din poze, dar la final, a rezultat o frumusețe de drob ca un cozonac cu ou întreg în secțiune, pe care însă l-a apreciat doar Cooky, câinele părinților mei. Și Cooky (dragul meu cocker spaniel, pe care atunci când îl visez simt o mare bucurie ca și când mi-aș întâlni o rudă dragă) cred că a mâncat drobul în formă de cozonac doar din iubire, ca să mă salveze și să demonstreze astfel că ce am produs este absolut delicios. Pentru el. De atunci, de Paște gătesc tot (ciorbă, friptură, stufat), că am niște rețete eficiente cu rezultat garantat dintr-o carte a lui Radu Anton Roman, dar la drob nu mă mai bag.
Marele meu succes ramâne limba cu măsline. Aici sunt profesionistă, aproape chef! Am făcut din curiozitate și nevoie, pentru că am auzit o amică pregătindu-se să gătească așa ceva și – minune mare! – mi-a ieșit din prima. Între timp, m-am și deșteptat, așa că nu mai fierb eu limba de vacă sau de porc cinci ore, o fierbe și o curăță dumnealui, simpaticul, pentru că eu sunt artista care potrivește gustul și, uneori, am și manichiura făcută. Asta înseamnă obrăznicie în bucătărie. Fac și macaroane cu brânzică și stafide înmuiate în rom. O nebunie. Pe astea le fac pentru că îmi plac mie. De fapt, numai mie îmi plac – copilul are alergie la brânzeturi, iar simpaticul nu se omoară după dulce.
Cam asta ar fi cu talentul meu culinar cu care l-am cucerit pe dumnealui. N-a fost o victorie ușoară, vă dați seama că a opus ceva rezistență pentru că este un pofticios și și-a dorit sincer o nevastă care să stea numai în bucătărie, dar l-am învins. Mă iubește pentru felul meu de a fi, nu se mai împiedică de platoașe și mă lasă să îmi împlinesc visurile.
FOTO CREDIT www.pixabay.com
