Nu! Bătaia nu este ruptă din Rai. Raiul este populat cu îngeri care cântă, nu cu îngeri care plâng și cer ajutor. Raiul înseamnă iubire. Cel care ridică mâna să lovească nu iubește, doar își exprimă neputințele.
Eu fac parte din generația copiilor crescuți cu cheia la gât, a copiilor pe care mentalitatea acelor vremuri de închistare cenușie i-a expus unor acte de violență care acum se numesc abuzuri, dar care atunci erau firești în mai toate familiile pentru că – nu-i așa? – eu te-am făcut, eu te omor sau pe copil îl săruți doar în somn. Noi eram pionierii, super-copiii pe care acasă îi băteau părinții cu cureaua, iar la școală tovarășa îi altoia peste mâini cu rigla de lemn în trei colțuri. Eram antrenați involuntar acasă și, probabil, intenționat la școală, pentru un viitor în care trebuia să luăm în calcul pedeapsa ca măsură normală pentru orice abatere de la regulile ce aveau să ni se impună într-o societate în care doar partidul știa ce este mai bine pentru fiecare dintre noi.
În vremurile acelea, era normal să-ți bați nevasta, era firesc să-ți bați copiii. Foarte puține erau cuplurile care știau să își exprime sentimentele frumos și la vedere. Foarte puțini erau părinții care știau să-și mângâie copiii cu adevărat. Te iubesc se spunea rar, rar de tot, ascuns cât mai departe de ochiul vigilent al vreunui turnător.
Lumea s-a schimbat. Noi, bătuții de atunci, am devenit părinți și mulți dintre noi și-au propus să nu repete nimic dintr-o istorie în care bătaia era ruptă dintr-un rai pe care oricum comunismul îl nega. Poate și de aceea, violența era scuzată și asociată cu un rai obscur, tenebros. În felul acesta te lipseai de mic și de Rai, și de Dumnezeu. Părinții noștri obosiți, munciți, speriați de perspectiva beciurilor securiste, presați de griji și de nevoi, refulau acasă și li se părea normal pentru că și ei la rândul lor au crescut știind că unde dă mama sau tata crește. Ce crește? O traumă cel mai probabil și nimic mai mult.
Noi avem scuza aceasta a dogmei comuniste. Știm de ce trebuia să mâncăm cu forța orice ni se punea în farfurie, de ce trebuia să luăm note mari, să ne facem lecțiile până se tăia lumina, să fim la opt în casă ș.a.m.d. Alții, prin alte zone ale globului, suferă și acum din cauza unor precepte religioase care expun copiii la tot felul de violențe perfect justificate de părerile unor zei care au trăit poate cu mii de ani în urmă. Zilele acestea afganii imploră cerul pentru o minune. Nimeni nu-și imagina un astfel de final. În anul 2021 alergăm în spațiu plictisiți de vilegiatura pe Pământ, dar nu putem salva milioanele de suflete amenințate de violență, foamete și uitare.
La noi, toate bancurile despre violența domestică au Vasluiul drept reper geografic. Violență și alcool. Nu am fost la Vaslui, dar știu sigur că pe harta lumii, dintr-o mare nefericire, Vasluiul găsit la noi țap ispășitor, nu este singular. Omenirea este croită foarte strâmb. Este defectă la nivel planetar. Am citit în vara aceasta cartea Povestea Faridei scrisă de Farida Khalaf și Andrea Hoffmann și m-a tulburat profund suferința acelor fetițe kurde, vândute ca sclave și abuzate de luptătorii Isis, mai ales că toate acele fapte abominabile se petreceau într-un an 2014, practic sub ochii noștri, în timpurile noastre. Am văzut apoi pe Netflix filmul Băiatul care a îmblânzit vântul și am plâns, pentru că nu se poate ca în 2000, ani de mare avânt al dezvoltării tehnologice, să fie oameni pe lumea aceasta care trăiesc sub limita cea mai de jos a sărăciei. În vara aceasta, în 2021, într-un orășel cochet, într-o țară frumoasă, solară, pe care eu o iubesc și o consider a doua mea casă, în Spania cea curată și bine gospodărită, cu oameni eleganți și prietenoși, o fetiță plângea sub loviturile nemiloase ale curelei. Am încremenit, am strigat din stradă să înceteze și am văzut turiști de toate națiile, care treceau ca niște lași cu ochii la vitrinele magazinelor, relaxați, ținându-se de mână. Doar eu țipam în mijlocul străzii în engleza mea chinuită, să lase copilul în pace. Îmi pare rău că nu mi-a dat prin cap să chem poliția, dar probabil ca nu am făcut-o instinctiv pentru că nu aș fi știut să spun decât numele orașului, nu și adresa exactă.
Nu. Bătaia nimănui nu este ruptă din Rai, nici pentru copii, nici pentru adulți. Cel care lovește, nu dă doar într-un trup, el sau ea ucid suflete și aceasta este de neiertat. Ocara, vorba urâtă este la fel de nocivă. Am văzut un bunic spunându-i unui băiețel de trei ani că este un nemernic. Nemernic la trei ani! Am văzut în aeroport, în vara aceasta, o mamă care și-a trântit copilul în căruț cu ciudă, urlând mi-ai mâncat viața. Și erau acolo și prietenii lor, care s-au făcut că nu observă cum bietul copil era permanent ciupit și înghiontit.
Noi, bătuții de pe vremuri, avem marea șansă să trăim vieți mult mai frumoase decât ale părinților noștri. Noi l-am învățat pe TE IUBESC și îl șoptim cu dragoste, mereu, în gura mare, fără teamă de nimic. Noi am învățat puterea gândului bun și a cuvântului care zidește ferestre spre lumină. Noi l-am descoperit pe Dumnezeu, într-un rai adevărat, în care violența nu există, doar vorba bună și o dragoste fără măsură. Cel puțin eu așa trăiesc și așa sper că trăiesc și alții, deși sunt încă mulți părinți fără vocație și multe femei care doar se reproduc.
Omenirea este croită strâmb. Ea este defectă la nivel planetar. Ce putem face noi ca să o vindecăm?
FOTO CREDIT : www.pixabay.com
