fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Generația copiilor cu cheia la gât

de

Anul trecut, mi-am regăsit colegii de liceu. După 25 de ani. A fost frumos.  Am avut senzația de reîntoarcere acasă. Am avut emoții, mi-am amintit că nu am fost niciodată Miss Popularitate, din contră, m-am temut de revedere și m-am străduit să-mi compun o poză de cool girl! Am fost fericită când mi-am revăzut colegii de clasă și am avut senzația că mi-am regăsit o bucată de suflet. M-am simțit bine cu ei, piese din puzzle-ul anilor mei de liceană, atunci când ei erau nebuni de legat și eu bună de pus în ramă și la panoul de perete. I-am regăsit oameni mari, deștepți, așezați frumos în făgașul destinului personal.

Astăzi, copleșită de emoții, mă voi întoarce din nou în timp. Închid ochii și sunt în 1980, în prima mea zi de școală. Mama mă duce de mână și eu sunt îngrozită. Știu că de aici nu mai scap. Cu grădinițele, cinci sau șase la număr, m-am descurcat cum m-am descurcat, n-am făcut prea mulți purici în niciuna, am reușit să scap și să mă întorc mereu în raiul meu, la țară, la bunici. Aici simt că mi se înfundă. Școala este obligatorie. Întârziem, ca de obicei, copiii sunt deja frumos așezați în băncuțe. Eu sunt ca un sălbatic crescut în jungla Amazonului, care s-a  rătăcit în lumea civilizată. Învățătoarea strigă catalogul, dar ceva o încurcă, așa că îl reia. Se oprește în fața mea și mă întreabă: Cum te cheamă? Eu îi răspund șoptit, gâtuită de emoție, exact așa cum mă învățase mamaia să spun dacă mă pierd prin sat sau pe câmp când merg cu ea la CAP: Mihaela, nepoata lui Barbu. Nu. Te cheamă Iulia. De azi, ești Iulia! Și Iulia am rămas de atunci și până azi.

Au fost ani frumoși. Plini. Am râs mult, am învățat, am făcut trăsnăi. M-am înscris la cursul de fotografie al profesorului Spătaru și cu această ocazie am intrat și în echipa de dans modern a școlii pe care o coordona tot el fiind și profesorul nostru de sport. Sunt un fel de Forest Gump când este vorba de dans, pur și simplu mi se întâmplă. Habar nu am cum am ajuns să fac balet la grădiniță, habar nu am cum am ajuns de la fotografie la dans modern. Știu însă cum am luat 10 la croșetat deși eram un dezastru cu andrele. Tot raiul meu m-a salvat, bunica mea, pe care nu a lăsat-o sufletul să mi se strice media cu vreo notă mică la lucru manual și mi-a trimis, pe trenul de Giurgiu, un fular frumos, verde, bob de orez, special făcut pentru tema mea la tricotat. Am luat și păduchi de la școală.  Cred că mai mult de un sfert din clasă avea păduchi. Mama a fost disperată, m-a tuns și mi-a turnat în cap un kil de gaz. Pe tata nu l-a interesat faptul că problema era destul de extinsă în clasă și ne-a certat pe amândouă, la pachet. Acum mă amuz, atunci am plâns de rușine cu trei rânduri de lacrimi. Acum știu că păduchii trag la capul curat, atunci nu știam decât că tovarășa a sunat acasă ca să le spună alor mei rușinea.

Prin clasa a patra, i-am  spart din greșeală stiloul colegei mele, Florentina, care stătea în prima bancă. În schimbul tăcerii ei, i-am cărat din casă toate bibelourile cu veverițe și vulpițe  în miniatura pe care le adusese tata de la Praga. Astăzi mă întâlnesc cu ea, am să o întreb dacă le mai are şi cred că o să i le cer înapoi. Tata oricum a aflat de stilou pentru că l-a sunat mama ei și atunci i-a trimis banii pentru unul nou. Și am să i le cer înapoi, ciobite cum s-or mai găsi, și pentru că o invidiam de la distanță pentru ținutele ei impecabile şi mai ales pentru verzele pe care le avea pe post de pompoane. Mari, ca lumea, adevărate. O frumusețe de pompoane, așa aș fi vrut și eu! Probabil că nu pricepeți de ce o țin langa cu pompoanele. Pentru că, dacă femeile și mai ales bărbații lor visează la cupe C și D fără burete sau silicon, așa și la fetițe, era de bine și erai frumoasă dacă aveai pamponul mare, cupa D, nu minus A, cum mi-l făcuse mie mama.

Astăzi mă întorc într-o școală pe care am părăsit-o în clasa a șasea când, pentru că ne-am mutat cu casa și am schimbat cartierul, m-au transferat la o alta mult mai aproape de blocul cel nou. Țin minte că, ori de câte ori se transfera vreun coleg, mă juram că nu mă mut niciodată și că vin pe jos kilometri, dacă trebuie, ca să fiu cu colegii mei. Când a venit toamna și am pășit în a șasea, m-am dus cuminte ca o mielușea la noua școală și nu îmi amintesc să mă fi consultat cineva în legătură cu transferul. Ai mei erau așa de fericiți că au trecut la două la patru camere, că nici prin cap nu le dădea că ar fi vreun motiv de regret în familia noastră.

Probabil că, din nou, voi simți că m-am întors într-o casă cu mulți frați, că am pribegit prin viață ca și ei, copiii generației cu cheia de gât, și îmi va fi drag să stau în banca mică, să le ascult poveștile de viață. Alina, Andreea, Florentina, Mihaela, Cristina, Loredan, Narcis, Andrei, Paul și toți ceilalți pe care am să-i revăd astăzi, deși acum i-am pierdut și i-am amestecat prin amintiri, să spunem prezent și să ne întoarcem în inima copilăriei noastre!

FOTO: arhiva Iulia Miclea

Prelucrare fotografie: www.photofancy.ro

Tag-uri:
· · · · · · ·
Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title