Eu nu-L mai înțeleg pe Dumnezeu și îmi pare rău de rătăcirea mea

De atâta vreme stă de veghea noastră și probabil a obosit să ne vadă atât de mici, de neghiobi, de lacomi, de obtuzi. Eu nu-L mai înțeleg pe Dumnezeu și îmi pare rău de rătăcirea mea, dar pur și simplu nu scap de acest DE CE?, care-mi rănește sufletul ori de câte ori văd lacrimi pe obraz nevinovat. DE CE? DE CE? Crimă, violență, ură, minciună, dezgust, suferință, moarte, schilodire, rană, lacrimă, sânge, regret, frică, cruzime, dor. De ce toate acestea? Ce rost au? De ce nu le împiedică? De ce nu le oprește? De ce nu le vede? Știu că le pedepsește, știu că nu le uită, dar de ce la lasă să se întâmple?

Mă gândesc că poate s-a săturat să se vadă așa de fărâmițat și revendicat de tot felul de culte, în biserici care mai de care mai dornice de exclusivitate. S-o fi scârbit de mizeria războaielor fără sens, în care numele Lui este pretext pentru crimă. Nu mai are răbdare cu noi și cu nimicurile noastre. Atâta rău, atâta suferință, atâtea crime odioase.

Războiul din Ucraina este doar cea mai apropiată oroare, dar rana este întinsă și sângerează în toate colțurile Pământului și atunci, mă întreb de ce Dumnezeu sau Allah ori Buddha, nu se apleacă cu  dragoste peste aceste locuri care au nevoie de vindecare. Raiul și iadul sunt aici, pe Pământ. Habar nu am ce urmează după moarte, dar cu siguranță, nu mai văd rostul Judecății de Apoi. Ce să se judece? Liberul arbitru? Ce să așteptăm mai departe de toate vămile cerului?

M-am rătăcit. Credința mea este viciată de îndoială. Știu că ne vede, știu că ne veghează, dar nu înțeleg de ce ne împarte în răi și în buni. Nu înțeleg de ce lasă atâta buruiană să crească în sufletele noastre. Nu înțeleg de ce nu ne curăță și nu ne desțelenește, ca să rămânem curați în lumina iubirii pentru semenii noștri. Eu stau mereu de vorbă cu Dumnezeu. Îi spun ce cred, îi spun ce simt,  îi repet același crez – ești prima mea instanță morală, ești ultima mea speranță când îmi este greu.

M-am rătăcit, dar nu renunț la credință. Seară de seară, când stau doar eu cu mine și cu EL, după fiecare DE CE? pentru care nu găsesc răspuns, am același gând, aceeași rugă, după atâția ani de conversație – fă, Doamne, lumină în sufletele negre! Lovește cu putere mare și fă-i buni, atât de buni, încât să-și trăiască restul vieții făcând binele pe care la început nu l-au știut.

Eu nu-L mai înțeleg pe Dumnezeu, nu știu de ce înșiră martiri în șiragul său de mătănii. Raiul trebuie să fie aici, pe Pământ, pentru că viața veșnică este doar o promisiune a Bisericii, iar Biserica și-a pierdut dreptul de a mai vorbi în numele lui Dumnezeu.

ÃŽn timp ce scriu aceste rânduri, o pasăre s-a strecurat în camera mea prin uÈ™a întredeschisă de la balcon È™i mi-a risipit toate gândurile. S-a ascuns într-un colÈ›, lângă È™ifonier. Nici nu respir ca să nu o sperii. PrezenÈ›a ei aÈ™a de aproape de mine este un răspuns – nu trebuie să ÃŽl înÈ›eleg pe Dumnezeu È™i nici să-L judec. Ne aude È™i ne È™tie pe toÈ›i. Fă, Doamne, lumină în sufletele negre! LoveÈ™te cu putere mare È™i fă-i buni, atât de buni încât, să-È™i trăiască restul vieÈ›ii făcând binele pe care la început nu l-au È™tiut.

FOTO- www.pixabay.com