Nu știu de ce, în cultura românească, mama poartă vina pentru toate neajunsurile din educația copilului. Nu înțeleg de ce bărbatul se dă de-o parte, pe principiul sănătos la plăcinte, înainte, la război, înapoi! Dacă onor copilul este cuminte și deștept, fiind mândria familionului, atunci el seamănă cu tac-su și cu toate neamurile din partea cromozomului Y. Dacă plodul este obraznic și face nefăcute, atunci clar seamană în neamul soacrei, care l-a crescut prost, așa cum a făcut și cu fii-sa!
Nu pricep deloc de ce masculul Alpha se dă deoparte nevinovat, ori de câte ori trebuie să își asume vreo responsabilitate legată de educația în ani (peste șapte, desigur!) a preaiubitei odrasle. Așa cum nu înțeleg de ce atâta dramă dacă la naștere odrasla nu este băiat. Tot femeia este de vină, că face fete, ceea ce pentru mulți chestia asta devine aproape defect.
Eu una cred că părinții contribuie în egală măsură la educația pe care o primește micul domn Goe. Este adevărat că și bunicii au cuvântul lor de spus, uneori destul de puternic dacă implicarea lor este disproporționat de mare. Apoi, urmează școala în toate formele ei, unde dascălii încearcă să lucreze cu materialul clientului și să-l șlefuiască. Așadar, pe capul bietului domn Goe stau toți – mama, tata, bunicii, profesorii și, mai apoi, vreo scorpie de nevastă. De ce doar mama este arătată cu degetul atunci când Goe calcă pe bec? De ce numai mama, la pachet cu bunica maternă, îi strică feng-shui-ul copilului? Restul nici usturoi n-au mâncat și dacă au mâncat asta îi face și mai moraliști.
Cred totuși că înțeleg de unde i se trage ținutul cozii pe sus când este vorba de masculul Alpha, singurul așa deștept și frumos din familion, „albit” de mamițica de toate defectele cu care ar fi putut – Doamne, ferește! – să se vânture prin lume. Vorbim aici de veșnica educație primită din moașe și strămoașe de bărbatul român. Cred că totul pleacă de la ochiul critic al mamei și bunicii sale, care au scanat și dezaprobat orice fată a adus în casă, căci, precum se știe, pentru așa un boboc de băiat, niciuna nu este suficient de poleită cu aur. Și, când în sfârșit băiatul mamei se așază la casa lui, au grijă toți ai lui să nu îl lase să trăiască liniștit și să-i vâre în cap ideea că nevasta este sub așteptările blazonului, așa că ea ajunge să fie universal de vină pentru tot ce i se întâmplă lui.
Cuplurile fericite, în care EL și EA sunt pe picior de egalitate și împart deopotrivă bucuria și necazul, cuplurile în care nu există vinovatul de serviciu sunt acelea în care amândoi s-au scuturat încă de la sfatul popular de orice fel de băț prin gard băgat de bine intenționații din familie. Sunt acele cupluri care își iubesc și își respectă rădăcinile, dar care înțeleg să-și facă viața așa cum cred, fără să aplece urechea la tot felul de păreri îmbâcsite, din vremuri feudale, multe dintre ele înghețate în memoria colectivă a familiei din care se trag.
Alo, stimate domn Goe, când tăticu arată cu degetul spre mamă și spre toate neamurile ei, spune-i că o mână are cinci degete dintre care doar unul este cel moralizator, celelalte patru vin să-l tragă de urechi și să-i spună să se uite în oglindă ca să își cerceteze atent petele din pedigriu. Un deget arată vinovatul de serviciu, dar celelalte îi spun că, în orice pe lumea asta, hazardul sau voința divină au și ele rolul lor (acesta este mereu degetul mare îndreptat în sus), iar alte trei (mijlociul, inelarul și cel mic) se întorc spre instanța morală și o întreabă- tu unde ai fost? Tu ce l-ai învățat? Tu cum îl ajuți?
Așadar, dacă Goe iese obraznic, mămica și tăticu nu pot decât să se ia de mână, să se sfătuiască și să ia împreună deciziile cele mai bune, astfel încât micuțul să crească fără carențe în educație, fără idei greșite cum că a sărit în cine știe ce neam și, de aceea, pentru el nu se așază astrele decât dacă îi dă prin cap vreo trăznaie.
FOTO CREDIT www.pixabay.com
