fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Cel mai frumos sport de iarnă tot berea rămâne

de

Amintiri din altă iarnă.

Ultima zi pe schiuri. Nu îmi pare rău, a fost frumos, nu mi-am rupt nimic și m-am decis să păstrez și anul viitor pantalonii gri-șobolan, model iarnă-iarnă 2006. Din fericire nu mă mai doare în diagonală, adică umărul drept cu piciorul stâng și mă tot încurajez că, dacă am rezistat trei zile, a patra este floare la ureche. Este practic cea mai frumoasă zi dintre toate, pentru că deja m-am obișnuit cu zăpada, știu să citesc harta și indicatoarele, stau și pe schiuri, iar la final, predau echipamentul închiriat. Totul bine și foarte roz. Așa că, după echipare, cu cântec vesel, înainte, marș! – Când eram pe Ialomița, mă plimbam cu cobilița… Un, doi. Un, doi. Mult a fost, puțin a rămas.

Am hotărât traseul, mergem într-o zonă nouă, cu pârtii ușoare. Avem însă o mică mare problemă. După ce urcăm cu telecabina, urmează o pârtie dificilă și aglomerată, așa că decidem să o evităm folosind varianta de coborâre cu telescaunul. Nouă ni se pare o super idee, băieților de la telescaun le vine să râdă și ne explică, într-o engleză din două vorbe și șapte mâini, că e bine să coborâm unde vrem, dar pe schiuri. No, no. Dangerous. Ok! Rămâne ca voi. Și ne înghesuie în telescaun cu schiurile și bețele în brațe. Suntem singurii din telescaun pe sensul de coborâre. Toată lumea urcă, doar noi coborâm cu tot harnașamentul în brațe. Și poate este ciudat, și pentru unii suntem penibili, dar peisajul este de vis și nu ne pasă de brațele amorțite sau de privirile ironice ale celor de pe contrasens. Ei stau cu spatele la altiport, nu văd avionașul roșu ridicându-se peste pădurea de brazi, nici zepelinul albastru pregătindu-se pentru decolare. În fond și la urma urmei, nu ești penibil când ești prudent, ești penibil când te crezi cocoș și nu ești.

Sus, jos, respiră! Sus, jos, respiră! Minunat. La fiecare schimbare de sens, la fiecare mutare de pe un picior pe altul, simt cum mi se umflă plămânii cu aer curat. Este magic! Și culmea! Nu cad deloc. Cobor frumos, respirând ordonat, fără frică, fără niciun fel de panică. Mâine în zori plecăm, drumul este lung. Poate mi-ar trebui mai mult de patru zile de schiat într-un an întreg. Dacă aș mai fi rămas câteva zile, așa cum am auzit că fac schiorii pasionați, probabil că m-aș fi calificat și la negrele franceze, adică la pârtiile cele mai rele, cu unghi mic de înclinare la pantă. Sigur, după război, mulți viteji se arată, dar eu sunt sigură că, dacă mai schiam o zi sau două îmi doboram toate recordurile personale și învingeam și-o neagră. Nu vreau să fiu modestă, nici să îi șochez pe cei care m-au văzut schiind în anii anteriori, dar tehnica mea s-a îmbunătățit mult și schiez destul de frumos. Sus, jos, respiră! Minunat! Mai am un pic și ajung la baza pârtiei. Acolo ating punctul culminant. Predau clăparii și schiurile, le mulțumesc pentru colaborare și pe aici ți-e drumul!! Mai las și pe alții, că doar n-oi fi numai eu schioare pe lumea asta.

Îmi plac Alpii francezi. Domeniul schiabil este impresionant. Dintre cele trei văi, cred că am rezolvat una și un pic. A fost frumos, magic pe final. Berea senzațională, burgerii peste tot la concurenţă strânsă cu brânzica fondue savoyarde. De shopping nici nu se pune problema, că trebuie să fii nebun să dai pe o bluză cât pe un bilet de avion dus-întors.

Frumoasă Franța, frumoasă limba franceză. Mi-a rămas la suflet orașul Lyon, un fel de Barcelona și Florența la un loc, un oraș viu, curat și foarte frumos. Mi-am promis să revin și să stau pe îndelete, fără schiuri și tot felul de bagaje. Mi-am promis să mă întorc acolo într-o primăvară, când sunt toți copacii sunt înfloriți și fluviul Rhone murmură cântec de dragoste.

FOTO www.pixabay.com

 

 

Categorii:
JURNAL HAI HUI

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title