Vacanță în Alpii francezi. Ziua a treia. Berea de pe ficat.
Iar mic dejun. Același în fiecare zi, dar de calitate. Stilul minimalist franțuzesc. Aș fi putut vorbi de zgârcenie, că așa mi s-a părut în prima zi, când am văzut trei fire și două paie expuse în vitrina cu alimente și pe bar. De altfel, impresia era formată din prima seară, când, ajungând foarte târziu și foarte înfometați, ni s-a propus un platou cu câte ceva și două beri de hidratare. Dragele mele, la francezi, ambalajul e totul! Pe platou aveam alte fire și alte paie, adică două felii de cașcaval și trei feluri de șuncă asezonate cu dulceață de ceapă și castraveciori cornișon. Toată afacerea ne-a costat scurt și fără obiecții în jur de 50 de euro. Simpaticul era să leșine. Și nemâncat, și cu banii luați. S-a uitat la platou, la noi, la nota de plată și a constatat supărat – Cred că le-am făcut planul la vânzări pe ziua de azi! Sunt mulțumiți! L-au găsit pe fraier și l-au executat. Femeie, la prețurile astea să ne uităm după un supermarket!
După micul dejun, aceeași rutină. Iar în rastelul de la minus 1, iar încălțat plus înjurat (morții mă-sii și alți defuncți, că cine a inventat sistemul de închidere la clăpari, că de ce trebuie să ne chinuim cu sportul ăsta și tot așa), apoi figura stil cobiliță. După întâmplarea de ieri, ni s-a cam înmuiat elanul.
Plecăm iar spre culmi. La 1850 m, apoi 2000 și ceva. Sus, jos, iar sus și tot așa. Când în cabină, când în telescaun. Mai dau din când în când cu mine de pământ, dar daunele sunt nesemnificative. Momentul culminant este acela în care facem pauză și ne retragem la o binemeritată berică. Copilul se releaxează butonând telefonul la un ice tea (ce altceva ar putea să facă, nu-i așa?), iar noi ne hidratăm și facem conversație. La un moment dat, pitica mă roagă să mergem la baie. Zis și făcut! Cabana este foarte frumoasă și are două zone, una pentru restaurant și alta pentru amatorii de bere și de snack. Nimerim toaleta fetelor și rămân să aștept la ușă pentru că nu are rost sa supraaglomerăm un spațiu și așa aglomerat. Cum stau eu așa și aștept, pe lângă mine se strecoară un chelner pirpiriu, care intră dezinvolt în toaleta de femei și de acolo deschide o altă ușă care dă direct în încăperea de unde se vinde berea și snack-ul, mai exact burgeri și cartofi prajiți! Mă uit perplexă! Nu pricep! Au făcut economie de uși. Cum să intri intr-o încăpere unde vinzi mâncare prin spațiul destinat toaletei femeilor? Sunt lată! Berea mi s-a pus pe ficat! Toată, din toate zilele în care ne-am oprit în acest loc pentru pauză.
Mă întorc la șezlong și îi povestesc simpaticului grozăvia. Dacă pentru sutele de oameni care mâncau acolo, detaliul economiei de uși nu a contat, pentru mine, o fată din Est, obsedată de microbi, era o grozăvie! Am mai văzut filmul ăsta și în Italia, la Roma. Sus era un restaurant de lux cu chelneri îmbrăcați în smoching, iar la subsol, bucătăria era față în față cu un wc împuțit. Am plecat de acolo mâncând pământul, nu mi-a mai trebuit nimic. Până la urmă, vorba simpaticului, un supermarket e mai cinstit!
Plecăm din nou să ne luptăm cu noi înșine pe toate pârtiile care ne ies în cale și care ne îngăduie mai stângaci, mai lenți, dar îndrăgostiți de brazi și de munți. Mă gândesc la povestea cu ușile și mă bucur în sinea mea că am avut noroc să găsim lângă hotel un restaurant minunat, micuţ și prietenos, care strălucește de curățenie și unde vezi cum ți se pregătește mâncarea chiar sub ochii tăi.
La întoarcerea în hotel, zărim la o masă o familie care se luptă să împartă puținul frumos prezentat pe un platou cu pretenții. Simpaticul îmi șoptește zambind – Ăştia acum au venit! Le-au făcut faza cu bucătăria închisă și le-au dat platoul! Iar au găsit un fraier!
Foto credit: IULIA MICLEA
