fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Motanul încălțat și coada la români

de

Eu sunt copil crescut în comunism, aÈ™a că atunci când văd o coadă, mă aÈ™ez la ea.  Aflu eu pe urmă ce se dă acolo È™i dacă face obiectul interesului meu… Coada este coadă, dacă s-au găsit unii să se aÈ™eze acolo, o fi ceva de capul ei. Coada este fascinantă mai ales atunci când faci un pas în spate, te detaÈ™ezi È™i te uiÈ›i la rece către mulÈ›imea pestriță. N-ai s-o vezi niciodată în È™ir indian, pe nicăieri. Nici la pâine (am uitat, acum sunt multe feluri de pâine È™i oricum lumea gustă cozonac!), nici la chec-in în aeroport. Coada românească este pe mai multe rânduri, îmbulzită È™i învrăjbită. Ea nu arată altfel nici la semafor sau în gările de tren. Mereu claie peste grămadă, mereu fără nicio regulă. Uneori merge mai repede, alteori mai greoi. ÃŽntotdeauna cineva face scandal, obligatoriu obraznicii vor s-o scurteze cu tupeu spre disperarea celorlalÈ›i colegi de coadă, mereu cel care ia atitudine este lăsat să lupte singur cu mârlănia pentru că, nu-i aÈ™a, afară plouă È™i nu este treaba mea de struÈ› cu capul în nisip. Nu vreau să vorbesc despre tiparul cozii în mentalul românesc. Acesta poate fi schimbat doar de È™coală È™i biserică prin educaÈ›ie.

Imediat după ’89, când noi, liceenele cu sarafan È™i bentiță, am aflat că putem veni la È™coală în civil, a început goana după bluejeans turcesc È™i sahariană. Apoi, suprasaturate de albastru È™i zăpăcite de valul depeche-ist, am băgat blugii în clor câte o noapte-două, de nu È™tiau bietele noastre mame ce tot dezinfectăm în baie, È™i i-am făcut albi sau prespălaÈ›i. ÃŽn afara nebuniei în blugi, în viaÈ›a vieÈ›ilor noastre, au apărut toculeÈ›ele È™i apoi tocurile! Luam de la chioÈ™curi reviste de modă aduse din Vest È™i încercam să ne asortăm ca în poze, desigur sub rezerva posibilităților noastre destul de limitate. Și uite aÈ™a, studiind problema mai abitir ca materia pentru bac, am observat că blondele capitaliste nu purtau tocuri decât la operă È™i la chermeze. Apoi am văzut-o pe Melanie Griffin făcând carieră în New York È™i mergând la birou în haine elegante È™i adidaÈ™i. A fost un È™oc cultural! Noi nu ne puteam imagina aÈ™a ceva. Româncele încă nescuturate de obiceiuri comuniste, se chinuiau pe tocuri cui la toate vârstele, È™i în autobuz, È™i la coadă la cartofi, È™i la serviciu, È™i la È™edinÈ›a cu părinÈ›ii, È™i pe soare, È™i prin bălÈ›i. Nu ne puteam imagina pantoful plat decât în caz de fractură sau ruptură musculară… È™i sunt până în ziua de azi femei care nu se dezbară de tocul înalt nici la volan.

AÈ™adar, coadă la ceva… nici nu mai È™tiu la ce (Nu-i problemă! Se găseÈ™te! La taxe È™i impozite, la poÈ™tă, la bancomat, la furnizorii de utilități, la înmatriculări auto etc…) È™i eu în una dintre puÈ›inele ocazii pe tocuri, căci duse sunt vremurile când umblam kilometri întregi cățărată la înălÈ›ime. La început nu mă deranjează nimic. Pantofii mei roÈ™ii cu platformă sunt nou nouÈ›i È™i îmi dau o stare psihică bună. Stau la coadă eu cu pantofii È™i gândurile mele. ÃŽn faÈ›a mea o cucoană din ce în ce mai nervoasă bâțâie din picior a nerăbdare. Ritmul cadenÈ›at al tocului ei îmi zgârie timpanul. Are tocuri înalte cu flec metalic. Poc… Poc… poc È™i iar poc. Se foieÈ™te È™i pocneÈ™te din pantof. Partenerul doamnei încearcă să o mai liniÈ™tească. Ea nu È™i nu, că de ce merge aÈ™a de greu, că poate se putea È™i on-line, că de ce aÈ™a È™i nu altfel, de ce azi È™i nu mâine sau chiar ieri… È™i se miÈ™că È™i se frichineÈ™te, bâțâie din fund È™i bate din picior… o dată, de două ori È™i auuuuuuu! cu vârful ascuÈ›it drept în degetul meu mic ascuns în pantofii mei roÈ™ii. Atunci mi-am văzut filmul vieÈ›ii È™i am zis că nu mai scap cu zece degete. Și, în loc de scuze, un È›ignal Ce te împingi aÈ™a? Nu vezi că sunt oameni în față! Unde te grăbeÈ™ti? Ce să zic, Motanul ÃŽncălÈ›at! Am văzut verde înaintea ochilor, apoi roÈ™u că m-am uitat spre picioare È™i È™ocată de obrăznicie È™i durere, mi-a venit inima în gât, pulsul a sărit calul È™i… n-am zis nimic. Am rămas mută! Mută ca pe vremuri, când pionier fiind nu se cădea să te baÈ›i sau să te înjuri în curtea È™colii cu toate loazele. ÃŽn concluzie È™oimul Gigel È™i-a văzut de pantoful lui roÈ™u (adică pantoful meu roÈ™u!) plus degetul belit È™i a tăcut din gură deÈ™i doamna merita să-i facă  guler toate dosarele de le È›inea în braÈ›e.

Am trecut de 40 de ani È™i degeaba. De-o cafteală să fi fost in stare, dar eu nu…stau la coadă.

FOTO: IULIA MICLEA

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Comentarii

  • Off!..
    Si eu la fel! Cre’ ca noi sintem de vina de nu se misca lucrurile intara asta- stam la locurili noastre (linistite!?),ne vedem de treaba noastra, ne invatam copiii sa nu minta,sa nu fure, sa nu se bata, sa nu injure…

    Irinoush 27 aprilie 2017 10:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title