Da! Am o șosetă în Vietnam și încă de la Crăciunul trecut trebuia să mă duc să o iau. Nu am putut pentru că așa este în viața de cuplu, chiar dacă ea vrea, el se codește. Încep discuții – că e drumul prea lung, că noi nu putem sta mai mult de cinci zile, că e așa, că e pe dincolo, până se fac biletele de avion cât prețul unei mașini second hand. Bine, frate! Nu vrei de Crăciun, dar de Paște să mă duci!
Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar eu așa pățesc și nu îmi place deloc. Cu trecerea anilor, deși sunt om vesel și deschis, simt că prieteniile adevărate se leagă greu. Prietenele mele de-o viață s-au rărit, una câte una, fie s-au închis în capsula fericirii conjugale și mă bucur să știu că le este bine, fie nu au suportat liniștea din viața mea și au încercat să o otrăvească. Da, să o otrăvească! Trist, nu-i așa? Dar perfect adevărat. Prietenele mele de acum, le număr pe degete, vin prea puține dintr-un șir de ani și mai puține din povestea mea de viață. Nu sunt multe, dar mă leagă de ele sentimente profunde, de respect și iubire adevărată.
Pe M. am cunoscut-o acum doi ani. De fapt, mai întâi am stat de vorbă cu soțul ei, un tip foarte deschis și săritor. Apoi a apărut M. severă, frumoasă și distantă. Mama mia, ce tipă dură, mi-am zis și mi-am văzut de treaba mea, fără să bănuiesc că prietenia fetelor noastre ne va apropia și pe noi, mamele lor. Când ne-am cunoscut, nici nu mi-a dat prin cap măcar o secundă, că ne vom împrieteni și că voi descoperi dincolo de aparență, o femeie caldă, serioasă, deșteaptă și cu mult umor.
În concluzie, acum am o șosetă în Vietnam! La M. acasă, că așa este norocul meu. Când îmi fac și eu o prietenă pe sufletul meu, pleacă undeva, cât mai departe. La capătul lumii. Da. Am niște drumuri de făcut, dar nu prea ajung să le fac. După ce am dus lupte grele cu onor bărbatul meu și l-am convins că nu o să rămânem strâmbi după enşpe ore petrecute pe un scaun strâmt de avion, că nu o să fim leșinați de somn după o zi și jumătate de călătorit, după ce m-am mulțumit doar cu cinci zile net din cele șapte toate alocate de el cu tot cu drumurile dus și întors, acum a apărut chestia asta, virusul ăsta fără suflet, și onor simpaticul refuză să mai meargă. Are dreptate. Nu îi e frică de viroză, cât se teme de vreo carantină prin cine știe ce coclauri.
Eu țin șosetă desperecheată, nu o dau la cârpe de praf. O țin. Când a plecat M., așa mi-a zis – Vezi că ți-ai uitat o șosetă la noi, am pus-o în bagaje, să vii să o iei! Știu că e bine, că are grijă de ea, pentru că trebuie să spun că M. și soțul ei sunt cele mai bune gazde din lume. Am stat la ei, la casa lor din munți și a fost perfect. Ne-au răsfățat cu ce au avut mai bun, iar soțul ei, a preluat toate grijile casei ca să o lase pe M. să umble cu noi și să ne arate Apusenii așa cum nu i-am mai văzut vreodată. Țin șoseta mea roz, din seria de flaușate cu care îmi place să dorm noaptea. O țin pentru că știu sigur că într-o zi plec după ea. Mă duc în Vietnam, țara despre care nu știu mai nimic, dar pe care îmi doresc să o descopăr, ca să văd și eu de ce americanii se plâng în toate filmele lor că au trecut pe acolo.
Până atunci, stăm pe lângă casă, pe Facebook și pe WhatsApp. M-am aprovizionat cu multe pliculețe care conțin semințe de flori. Încerc pentru prima oară să-mi cresc florile în ghivecele mele. Sper să și răsară ceva. Am crăițe și gura-leului, margarete pitice și floarea-miresei. Pe plic, zice să le pun în martie că ies prin iunie sau iulie, simpaticul cu care sunt măritată și care s-a născut sceptic, zice că la iarnă o să avem garajul plin de florile pe care le sădesc eu acum. El stă pe Netflix. Vrea să găsească niște seriale de criză, care să ne țină ocupați până trece valul și virusul cade lat, învins de soare și de oameni.
Am o șosetă în Vietnam. Draga mea M., te rog să o păstrezi pentru că, într-o zi, vin după ea.
FOTO CREDIT: www.pixabay.coom
