Când am aflat prima oară despre Regele Mihai eram pionieră, una serioasă, cu note mari la învățătură și cu rol în organizarea internă a clasei mele. Eram comandant de detașament, deci un fel de șef al clasei și eram foarte pătrunsă de importanța rolului cu care mă învestiseră colegii mei, mai ales că alegerea s-a făcut în lipsa mea, când eu eram acasă, răpusă de o gripă rea. Știam de la televizor, din filmele despre cel de-Al Doilea Război Mondial, că România a avut un rege laș, care a fost omul naziștilor și care s-a înțeles cu aceștia din urmă să fugă cu tot aurul din țară ca să trăiască bine el și tot neamul lui, fără milă de bietul nostru popor român. La lecțiile de istorie se trecea repede peste subiect și nici măcar nu aveam conștiința faptului că regele îmi este contemporan.
Apoi a venit Revoluția în 1989 și prima încercare a regelui de a se întoarce acasă în anul 1990. Eram în liceu, încă sub influența educației comuniste, și am urmărit cu sufletul la gură, la televizor, cum Iliescu nu îi permite accesul acestuia pe pământ românesc. Mă întrebam, copil mințit de dogme, de ce regele rău nu ne lasă să trăim liniștiți. Nu era de ajuns că ne-a trădat? Iar voia să ia de la noi?
Când în sfârșit i s-a permis venirea acasă, în anul 1992, am văzut, tot la TV desigur, un milion de oameni, care îl așteptau în stradă, în București, în fața hotelului Continental, cu flori, cu lacrimi și ovații și atunci m-am simțit păcălită, furată de atâția ani de adevăr. Atunci l-am văzut pe Rege și l-am simțit om bun și cu drag de țara noastră și m-am gândit la bunicul și la admirația lui fără de margini pentru Rege, pentru Rațiu și Coposu.
Era cumplit efectul otrăvii dogmatice turnată științific în mințile și în suflete noastre de copii, încurajați să scriem poezii de adorație pentru tovarășul și tovarășa ori pentru partidul comunist. Conducătorii noștri fără drag de carte, ajunși doctori și inovatori în științe pe care nici nu știau să le silabisească, darămite să le înțeleagă profunzimea, cereau prinosul de iubire de la copiii cei mai buni și cei mai serioși la învăţătură. Supuneau pervers spiritele tinere, crescând deliberat generații de supuși, orbiți de minciună, striviți de neajunsuri. În zilele noastre, când o văd la televizor pe prezentatoarea televiziunii de stat din Coreea de Nord cum laudă fanatic lansarea vreunei bombe sau pe amărâții de coreeni cum se bucură că-l văd pe Kim Jong-un, mă apucă toată jalea de mila lor și simt că-i înțeleg. Nu sunt penibili, sunt doar profund nenorociți și anesteziați de foame și neadevăr.
Eu l-am descoperit pe Rege, ca personaj istoric, din cărțile cinstite scrise mai târziu, dar chiar și așa simt că nu știu tot, că încă mai avem de aflat. Ca om și apropiat de sufletul meu, l-am descoperit destul de repede după ce s-a mutat cu toată familia la Palatul Elisabeta și Casa Regală a angajat ceva personal auxiliar – portar, cameristă, bucătăreasă etc. O colegă de birou, care avea legături în zona personalului care avea grijă de familia regală, venea mereu cu informații care mai de care mai zeflemitoare pe care nici nu vreau să le pomenesc aici. Într-o zi, a povestit că l-au pândit pe rege să vadă ce face atunci când stă la masă singur. Coțofana care ne spunea povestea era în șoc nervos și-l considera nefiresc, pentru că regele nostru, chiar și atunci când era singur, se comporta regește, ireproșabil, ca și când ar fi avut 100 de invitați în camera lui. N-am râs și nu am comentat, dar am simțit un respect nesfârșit pentru omul despre care nu ne-a spus nimeni la lecțiile de istorie că, în 1944, era un copil care a trebuit să poarte responsabilitatea fără margini a coroanei regale şi să înfrunte toți nemiloșii acelor vremuri. Am simțit atunci că omul acela, pe care îl pândeau în propria lui casă, era un gentleman desăvârșit. La sociologie, în primii ani de facultate, un curs opțional pentru studenții de la facultățile cu profil tehnic, profesorul nostru, un om deștept și tânăr, ne-a învățat un singur lucru – te respecți cu adevărat pe tine, atunci când singur fiind, în propria ta intimitate, nu îți permiți gesturi frivole, atunci când ești doar tu cu tine și te porți de parcă ai mai fi cu încă 100.
În anul în care s-a adresat Parlamentului României, cu ochii lipiți de televizor, cântărind greutatea fiecărui cuvânt pe care l-a spus în plen, am simțit părere de rău pentru omul de stat fără cusur căruia istoria i-a furat șansa de a-și arăta anvergura.
Acum se retrage tăcut în pământul patriei lui și a noastre. Respect și regret, Majestate! Vă spune asta un fost pionier comunist, înșelat, ca toată generațiile de după război, dar care a descoperit ca adult că ați fost bun, că ați fost cu adevărat un rege pentru România.
FOTO: www.mareadragoste.ro
