fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Dumnezeu caută omul la suflet, nu la buzunar

de

Eu, la capitolul inginerie, m-am născut talent și am sfârșit speranță. M-am dus cu vară-mea la un interviu la o uzină, care nu ieșise din comunism, deşi trecuseră câţiva ani buni de la revoluţie. Fusesem invitată acolo alături de primii zece absolvenți din promoția mea. Nu știu cum s-au descurcat ei, dar noi (v-am zis că am târât-o și pe vară-mea după mine!) am tras o spaimă și o fugă de la stația de tramvai până la poarta întreprinderii. Nu am alergat din pasiune pentru mișcarea matinală, am fost alergate mai bine zis de niște maidanezi foarte vigilenți. Când am ajuns la portăriță și m-a întrebat dacă am venit la interviu, am dat un răspuns care a năucit-o pe angajata întreprinderii și a leșinat-o pe vară-mea de râs. I-am zis că am venit din politețe pentru că m-au sunat, dar acum că am văzut pe ce coclauri sunt, să-i spună doamnei de la HR să se descurce cu restul de nouă, că eu una nu mai stau.

Primul meu loc de muncă a fost în bancă și nu în oricare, ci într-una care se voia a lui Dumnezeu. Nu am cautat-o eu cu lumânarea, acolo am avut ușa deschisă. Dimineața, când urcam scările spre ghișeul meu, la operațiuni valutare, dădeam mereu cu ochii de sloganul NIHIL SINE DEO, scris cu litere aurite pe un perete placat cu marmură. Pe atunci, prindeam stoluri de vrăbii, nu mă oboseam să mă mir de prea multe, deci eram power-flower. Îmi plăceau literele că erau frumoase și se vedeau bine pe perete, îmi plăcea locul că avea prestanță și mă simțeam bine pentru că eram foarte tineri toți pe acolo, mai ales cei care lucrau direct cu clienții. La vremea aceea, nu mă întrebam ce treabă are Dumnezeu cu tranzacțiile financiare, nici dacă știa de importuri și exporturi sau dacă se stresa cum mă stresam eu la fiecare final de lună pentru că nu mi se închideau coroanele daneze sau francii italieni pe motiv de curs valutar.

Eram praf la capitolul remunerație, dar, fiind paralelă cu planeta, o țineam pe coadă pe sus pentru că lucram într-o bancă frumoasă. Îmi aduc aminte cum ascultam la televizor o știre despre salariile mari din sistemul bancar și întindeam mândră nevoie mare niște rufe pe o sârmă din balcon. Mama a întrebat de cine zice că ia bani mulți, iar eu, varza salarizării bancare, cu minimum pe economie, i-am răspuns mândră – zice de noi, de ăștia de la bănci! Nu mă gândeam atunci că Dumnezeul care lucra la HR-ul băncii noastre avea grijă să hingherească la ghișee o mână de puști entuziaști pe o soldă minimă.

Am aflat după câțiva ani, când noi, copiii de la operațiuni financiare, am trăit intens falimentul băncii, că Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici (ascultă trupa Taxi!) și că nu se omoară după marmură sau litere aurite. Atunci am căzut din cer, am pierdut stolurile de păsări și am început să înțelegem pe ce lume trăim. Atunci am descoperit că la butonul de panică nu mai răspunde nimeni, că eram aruncați în linia întâi, obligați să privim în ochi oameni de bună credință și să le spunem că banii lor nu mai sunt. A fost foarte greu. Oameni disperați, scene dramatice, amenințări și reproșuri. Noi eram la fel de nevinovați și înșelați ca și clienții băncii. Când îi povestesc soțului meu că veneam la serviciu îmbrăcați sport și că aveam ca plan de scăpare fereastra de la baia fetelor, care dădea cumva în spatele clădirii, evitând intrarea principala, i se pare incredibil, halucinant. Nu am sărit niciodată fereastra aceea, care era oricum la etajul 1, dar am păstrat-o mereu în mintea noastră ca plan B. Atunci aș fi vrut să fiu inginer, în orice uzină, să am cască și hălățel albastru și să fac tehnologii peste tehnologii, orice, departe de disperarea oamenilor, departe de ura din ochii lor.

Au trecut mulți ani de atunci, nici nu contează câți. A fost o experiență foarte puternică într-un sens negativ. Mie mi-a luat luni de zile și tot felul de preparate cu glicerină ca să scap de petele roșii cu care m-am pricopsit pe gât și pe mâini în lunile de foc ale falimentului băncii. Am rămas însă cu amintiri frumoase despre oameni dragi și foarte tineri, profesioniști, care au fost curajoși, acolo, în linia întâi, deși erau la fel de speriați și vulnerabili ca și clienții păgubiți ai băncii.

Da! Dumnezeu iubește oamenii și sufletele lor. Nu se stresează pentru importuri sau exporturi, nu face note contabile și nici nu numără banii de lumânări. Matematica lui se referă la decalogul poruncilor sale în care ne cere să fim buni, să nu furăm, să nu mințim, să nu dăm în cap ș.a.m.d. Dumnezeu nu ne caută numai în biserici, el ne vrea OAMENI  zi de zi, nu numai duminica la slujbă. Și știți ceva? Cred sincer că iubește lemnul și spațiile mici (ascultă trupa Taxi pe youtube!).

FOTO- www.pixabay.com

 

 

Categorii:
ATITUDINE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title