Vine o vreme când se întâmplă lucrurile pe care ni le-am dorit, ni le-am propus, dar niciodată nu am găsit timp să le împlinim. Pur și simplu le vine timpul. De unde nu era și nu se putea, dintr-o dată, la vremea potrivită, astrele se aliniază favorabil unui happy end și se întâmplă. Este important să existe un to do list, adică să nu renunți la ce îți dorești, să nu uiți ce ai vrea și să-ți păstrezi lista de lucruri care trebuie să se întâmple.
Fetița mea nu s-a prea omorât cu mersul la grădiniță. Nici eu nu am insistat dacă am văzut că nu îi pică prea bine să socializeze organizat, așa că am împărțit-o cu bunicii. Dimineața mergea la ai mei, seara o luam acasă. Și tot așa. Nu zic, am încercat marea cu degetul, dar rezultatul era dezastruos. Ea plângea în brațele educatoarei, eu plângeam cățărată pe gard sau pe pervaze, depinde unde era poziționată clasa copilului și cât mă lăsa paznicul instituției. La un moment dat, când ar fi fost normal să fie la grupa mare, am reușit să o convingem să rămână la grădiniță deoarece îi intrase la suflet doamna Mihaela de la grupa mijlocie. Câteva zile a fost minunat. Ajungeam la grădiniță, copila nu se mai ascundea prin mașină, nu o mai extrăgeam de sub scaune și deschidea singură portița de la intrare. Apoi, într-o bună zi de vară, când credeam că în sfârșit, lucrurile au intrat în normal, n-a mai vrut să stea cu niciun chip. N-a mai vrut. A început să plângă așa de tare, că simpaticul, care mă aștepta în parcare, a început și el la rândul lui să zbiere de nebun: – Adu copilul înapoi! O dau dracului de grădiniță. Veniți jos imediat! Eram la etajul doi. Și uite așa am terminat-o iar cu grădinița. Definitiv. Apoi a venit vremea să meargă la școală în clasa zero. Am fost convinsă că n-o să stea, că o să pățim fix ca și altădată, dar m-am înșelat. Venise vremea ei de socializare organizată. A vrut la școală. Mergea cu plăcere, cu drag. Noi ne rugam la toți sfinții să nu se răzgândească și slavă Domnului, au trecut anii și încă nu s-a răzgândit.
Cu condusul automobilului am pățit la fel. Deși am carnet din ’95, am început cu adevărat să conduc prin 2004. Mai mergeam ocazional, la nevoie, dar condusul nu era pe lista mea de pasiuni. Apoi l-am cunoscut pe soțul meu, care a insistat că trebuie să conduc pentru că am o viață activă și am nevoie să mă deplasez eficient. Foarte bine, mi-am zis în sinea mea. Le invidiam pe colegele mele frumoase de la banca unde lucram pentru că veneau ca niște păpuși la birou, netranspirate, neplouate sau neleșinate, coborând țop țop din mașinuța personală pe tocuri de doișpe. Eu până ajungeam de la metrou, cățărată pe papainoage, mă treceau toate apele și leșinurile. Acum că povestesc chestia asta mă întreb de ce naibii nu mă tăia capul să las papainoagele la birou, discret, și să fac drumul de la și spre casă în adidași, așa cum de altfel o și văzusem pe Melanie Griffith în filmul ‘O femeie face carieră”. Așadar mi-am făcut primul meu credit de nevoi personale și mi-am luat o mașinuță, Peugeout 206, soră cu mașinuța frumoasei pe care o admiram cel mai mult, doar că a ei era un roșu mai aprins, dar fix aceeași marcă și același model.
Știți vorba aia? Să nu te grăbești ca fata mare la măritat? Exact așa și eu. Nu m-am grăbit deloc. Treceau anii pe lângă mine, treceau și pretendenții. Nu era chiar coadă, dar se mai găsea câte unul să mă întrebe de viitor. Nu știu de ce nu-mi venea. Nu c-aș fi avut cine știe ce viață supertumultoasă. Aiurea! Aveam treabă – mergeam la facultate, apoi iar la facultate și la serviciu, apoi la serviciu și la alt serviciu că mă simțeam superwoman și tot așa..Nu m-am grăbit. Nu îmi venise vremea mea de măritat. Când s-au vorbit planetele între ele și au zis gata..- hai s-o rezolvăm și pe fata asta că singură nu se descurcă, mi l-au trimis pe simpaticul la serviciu. Mi l-au pus pe tavă și chiar și așa, deși mă înfiorase așa ceva la prima vedere, de abia după șapte-opt luni, m-am mai dezmeticit un pic. Toate vin la vremea lor, când trebuie să se întâmple. Eu una știu sigur că la mine, se întâmplă mai târziu, dar se întâmplă frumos! Ajung și eu la mult mediatizata frază a lui Coelho, aia cu universul și conspirația. O știți voi. N-o mai repet.
FOTO CREDIT: www.pixabay.com
