fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

De ce îi faci, dacă nu îi iubești?

de

Îmi place să scriu despre oamenii cu suflet frumos. Îmi place să spun povești despre zânele care trăiesc printre noi, despre femeile cu suflet de aur care iubesc și pun la masa lor copiii altora, copii nedoriți și nechemați, copii uitați în maternități și orfelinate. Îmi place să scriu despre femeile cu vocație maternă, care îmbățișează cu dragoste și iau acasă copilași neiubiți, dându-le șansa la o viață frumoasă, luminată de pilda sufletului bun.

Copiii sunt  precum florile, le uzi rădăcina cu iubire, le stropești petalele cu vorbe frumoase și atunci bobocii se deschid minunat către lumină, oferind la rândul lor ce au primit de la floarea lângă care cresc şi căreia îi spun cu iubire mamă.

Nu am fost niciodată într-un orfelinat, am făcut doar voluntariat într-un centru de zi, care se ocupa de copilași care proveneau din familii dezorganizate și foarte sărace. Nu făceam lucruri complicate, nu era nimic greu. Îi ajutam la lecții sau îi scoteam în oraș ca să îi familiarizăm cu lumea civilizată. Mergeam în parc, îi plimbam cu troleibuzul, sunam de la telefoanele publice, le arătam cum se pune o scrisoare la poștă. Era acolo un copil deștept, care însă, când acasă lucrurile mergeau rău, fugea pe străzi și se ascundea într-o cutie de carton. Cei de la centru îl recuperau și îl aduceau înapoi, pentru a-i oferi educație și o masă caldă. Mergeam acolo când puteam, când scăpam de la cursuri, împreună cu soția unui prieten bun. Ea era mult mai implicată decât mine, era mult mai prezentă. Am văzut acolo, oameni minunați, devotați – medici, preoți, psihologi, bărbați și femei care se străduiau să lumineze vieți și să aline răni deschise în suflete de îngeri.

Am prietene curajoase, care au adus acasă, în inima şi în sufletul lor, copilaşi pe care îi cresc cu dragoste şi sacrificiu. Le admir. Sunt puternice şi generoase, iar relaţia cu copilul lor este specială. Din păcate, uneori, poveştile se mai încurcă şi finalul nu este întotdeauna fericit. Şi atunci, gestului frumos al omului care a crescut un copil nu i se întoarce răsplata, dar răsplata nu se întoarce de multe ori nici de la copiii naturali. Sunt părinți fericiți, care au crescut oameni întregi, adevărați cu care merg mai departe la drum. Sunt părinți triști, care au avut neșansa de a crește poveri de piatră pe umerii lor din ce în ce mai firavi.

Nu știu să stabilesc vinovății, nu știu să găsesc explicații. Nu știu să pun unui copil eticheta de soi rău sau soi bun. Cred însă că pe Pământ există multe femei înger, femei frumoase care au o capacitate extraordinară de a se dărui și de a oferi iubire necondiționat. Și mai cred că sunt și multe femei de nimic, cărora darul frumos al maternității li se pare împovărător, femei cărora  le strig în față – de ce îi faci, dacă nu îi iubești?

Poate că în comunism abandonul maternal mai avea o scuză în politica anti avort și contracepție. Partidul avea nevoie de brațe de muncă și își clădea viitorul de aur pe nefericirea poporului său. Atunci, voiai, nu voiai, îți convenea, nu îți convenea, orice sarcină aducea un copil. În zilele noastre însă, când există metode de control al nașterii, când nu te mai uiți ca mâța în calendarul menstrual și nu mai ghicești sexul copilului după forma burții gravidei, nu mai avem voie să vorbim de copii abandonați. De ce îi faci, dacă nu îi iubești? De ce îi faci, dacă îi dai?

Cred în femeile înger, buchete de lumină în muguri de viață. Cred în oamenii care într-o formă sau alta, direct sau prin organizații, ajută la creșterea unor copilași pe care soarta nu i-a iubit de la început, dar cărora li se deschid drumuri de bucurie și noroc alături de suflete nobile trimise din cer.

 FOTO www.pixabay.com

 

Categorii:
ATITUDINE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title