„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Minune!Mi-a ieșit stufatul!

de

O dată pe an, de Paște, mă simt și eu mare specialist în bucătărie. Atunci scot din raft dosărelul meu firav cu rețete. Ciorba de miel cum o nimerești tu, nevastă, este fantastică, așa zice simpaticul meu soț, care se încăpățânează să mă pună să o gătesc în fiecare an. Lui chiar îi place. De fapt nu este chiar ciorba mea, nu știu rețeta de la mama sau de la bunica, nu s-a transmis nimic din neam în neam în cazul ei, pur și simplu am dat pe Google rețete de Paște acum 8 ani și m-am ales cu rețeta lui Radu Anton Roman. Acum, că scriu aceste rânduri, mă gândesc totuși că am fi putut avea și noi rețeta noastră de ciorbă de miel – rețeta Barbu –  având în vedere că tataie a avut mereu în ogradă și oi, și capre. Ciorba mea, din care nu gust niciodată, iese inerțial fantastică, deși pentru mine este o mare traumă să stau în bucătărie, ochi în ochi cu mielul care fierbe în oală și care îmi rânjește a reproș între două clocote.

Cum spuneam, am în dosărel tot ce îmi trebuie pentru a pregăti masa de Paște. Sigur că nu aveam mare nevoie de indicațiile specialiștilor ca să pun o față de masă cu iepurași și să așez pe ea lumânări și farfurii colorate. De curățat ridichile știu la perfecție, mai ales că sunt originală și le las așa, simple, gogonețe, nu mă complic să le fac niciun model. Brânza o tai frumos în feliuțe grase și longitudinale, chiar dacă eu caut mereu să fie o brânza slabă, iar la tăiat ceapa verde, chiar nu am competitor. Drob sigur face mama și îmi dă și mie. Dacă nu face mama, atunci sigur face cuscra sau vecina de lângă casă, deci mă rezolv pentru că la drob muncesc de ani de zile și tot nu îl nimeresc. Odată, câinele nostru a mâncat o tava întreagă, din aceea de cozonac, plină cu ce mi-a rezultat mie în loc de drob. Și aici ajung mereu la emisiunile TV, care prezintă tot felul de chestii șmecher așezate și colorate, dar care te fură la gust. Păi droburile mele, că am încercat de mai multe ori să fac, arătau senzațional și în secțiune, și în vedere laterală, dar nu puteai să pui gura pe ele.

Stufatul însă îmi iese foarte bun. Și friptura de miel la tavă cu crenguțe de rozmarin este de vis cu un pahar de vin alb. Aici sunt bună, bună de tot. Aici nu mă mai complic cu rețete de pe Google. La sortimentele astea două sunt extraordinar de originală. Eu am inventat singură-singurea toată procedura pentru că am amestecat două rețete pe care mi le-a scris mama de mână pe un A4 pe care îl am și-l păstrez cu respect și în ziua de azi. De ce? Pentru că scrisul este ilizibil – că așa scrie mama mea ca geniile și ca doctorii – nu înțelegi nimic, încât, din ce cred că pricep la stufat și cu ce deduc la  marinata de la friptură, reușesc să încropesc în fiecare an câte ceva original, care nu seamănă cu ce ar trebui să semene și cu ce ar pune orice gospodină clasică pe masă, dar pe care familia mea entuziasmată îl consideră delicios.

Despre pască și despre cozonac nu are rost să vă vorbesc, deoarece se știe că la aceste două categorii toate cofetăriile și hipermarketurile dau lovitura de două ori pe an, adică de Paște și de Crăciun. Nu ies din rând, nu mă afirm în mod deosebit, că m-am ostenit destul cu mielul așa că îl trimit pe ‘mnealui să comande la noi la piață cei mai buni cozonaci, din punctul lui de vedere, judecând după gust și după preț. Eu nu mă bag la chestii clasice, anul acesta mi-am propus și am reușit să fac la desert tort de tiramisu asezonat cu vișine din compot – ceva nou, inventat de mine și de fiica mea, după o lungă experiență de două torturi pe care le-am făcut praf, dar după care am descoperit că ne-a mai rămas blat și că am uitat să luăm pișcoturi.

Altceva ce să vă mai spun? Fetelor, chiar m-am descurcat anul acesta. Ouăle, vopsite de copila mea, nu au ieșit chiar la culoarea consacrată, dar nouă ne plac deoarece așa roz, ca oja de mireasă, nu le-am nimerit niciodată. Și dacă tot vorbim de ojă, cum în viață nu există succes fără sacrificiu, trebuie să îmi exprim regretul, a nu ştiu câta oară de când mi s-a întâmplat și până acum, că a trebuit să-mi tai unghiile mele crescute un pic, o dată în viață și din greșeală, pentru că mă încurcau la tranșatul mielului.

În final, că așa este cu ironia sorții, trebuie să vă mărturisesc faptul că eu nu sunt în stare să mănânc nimic din ce gătesc eu pentru că rămân în cap cu tot felul de imagini de la fierbere și tranșare. Mai mult, de când am citit pe Facebook, acum ceva ani, poezia mielului care se ruga de oaie să-l scape de tăiere mai că m-am lăsat de tot de proteina animală, deși, recunosc ipocrit, că de la drob și de la sarmale nu mă dau înapoi orice ar fi!

FOTO www.pixabay.com

Tag-uri:
· · · · · ·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title