fbpx
„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Iubiți și câinii vagabonzi! Sunt mai cinstiți și uneori mai lorzi.

de

Lăbuș este primul câine de care îmi amintesc. Era câinele bunicilor mei și eu am crescut odată cu el. Din păcate, vremea câinilor trece repede, așa că puiul grăsuț a ajuns foarte bătrân, iar eu, ajunsă în pragul adolescenței, deci cu un oareșcare cuvânt de spus în viața de familie, m-am opus vehement atunci când un vecin i-a sugerat bunicului meu că ar fi bine să îl lepede la pădure. Numai când mă gândeam la Lăbuș al meu, singur și înfometat, abandonat în pădure împreună cu toți monștrii întunericului, mă apuca jalea. Bunicul nu s-a luat după vecin și a păstrat câinele la noi în curte până în ultima lui zi. Eu mi-l reamintesc cu drag pentru că a fost primul pui de câine pe care l-am crescut, de fapt, cu care am crescut.

Când adopți un cățel trebuie să te gândești foarte serios la implicațiile acestui gest. Nu este simplu, nu este ușor, ai o responsabilitate foarte mare pentru o nouă viață pe care trebuie să o ocrotești și pe care trebuie să știi că o adaugi imediat și irevocabil vieții familiei tale. Nu iei un animal pentru că vrei un pluș fără baterii pentru tine sau copiii tăi. Nu iei un animal pe care să-l abandonezi când te apucă plictiseala, deși, din păcate, se mai întâmplă și așa.

Am îngrijit luni de zile un câine-lup abandonat (ciobănescul german este slăbiciunea soțului meu!). Într-o zi, nu știu de unde, stăpânii lui au apărut din senin și i-au aruncat oase și alte resturi de la masa lor. Lupul, că așa îl botezasem, s-a bucurat mult când i-a văzut, dar apoi a revenit la cușca lui din curtea noastră. Și-a ales singur stăpânii. Altădată am găsit un alt câine, tot ciobănesc german. Era lipit de soțul meu. Când ajungea în parcare, la serviciu, ieșea nu știu de unde și se ținea după el peste tot. Era un câine frumos, inteligent. Într-o zi, simpaticul l-a urcat în mașină și l-a adus acasă. L-am ținut o săptămână întreagă la noi, până când am aflat că îl căutau niște băieți și atunci am decis că e corect să îl dăm înapoi. M-am gândit cum ar fi fost să o pierd pe Maxi și să nu o mai văd niciodată. Despre Maxi am mai scris, ea ne-a ales pe noi – de fapt, ea l-a ales pe simpaticul cu suflet bun, cu care sunt măritată, și s-a ținut după el până acasă la noi și la noi a rămas până în ziua în care s-a stins.

Nu poți să adopți un suflet și să îl abandonezi. Nu poți să adopți un suflețel și să nu îi oferi un loc în viața ta. Așa de multă dragoste știu să întoarcă înapoi! Așa de multă grijă știu să poarte stăpânului lor! În noaptea în care a murit soacra mea, cei doi câini-lupi pe care îi aveam atunci s-au așezat pe treptele casei ei și au urlat toată noaptea. Ea a murit la spital, dar ei, super-atașați de ea, au știut că s-a dus și au plâns-o cum au putut ei.

Regret faptul că oamenii nu înțeleg că nu au drept de viață și de moarte asupra altor suflete. Sunt mulți câini care stau încă în lanț așteptând un colț de pâine și o gură de apă. Sunt încă mulți oameni care bat cățelele că fac pui în loc să le castreze. Din fericire sunt multe asociații care fac tot felul de campanii și care castrează gratuit animăluțele pentru a stopa astfel valul de abandon care este urmat mai târziu, după ce câinii cresc ca ciulinii pe marginea drumului, de un mare risc în ceea ce privește siguranța pe stradă.

Sunt multe suflețele care își caută un loc în viețile unor oameni buni. Adăposturile de câini sunt pline ochi și este păcat că nu se găsesc întotdeauna stăpâni pentru ei. Știu că, din păcate, viața câinilor este destul de scurtă și că despărțirea de ei este foarte dureroasă, dar anii aceștia în care își petrec viața alături de stăpânii lor sunt magici și sunt de neuitat.

Când a încetat starea de urgență și mătușa mea a mers la casa ei de la țară, a găsit în curte patru pui de câine foarte mici, numai piele și os. Cățeaua murise și ei, nu se știe cum, au supraviețuit. M-a rugat să vin să iau și eu doi pentru că nu s-ar fi descurcat cu patru căței deodată. Am decis să iau un băiat mai certăreț și pe singura cățelușă din gașcă, dar când am ajuns acolo și l-am văzut pe Zorică, n-am mai vrut să plec fără el. Așa că, în loc de doi, cum îl pregătisem psihic pe soțul meu, am adus în curte trei ghemotoace de blană. Când îl mai supără, pentru că între timp au crescut mărișori și fac gropi, rod papuci sau cablul de la antena TV, mă ceartă și mă întreabă ce a fost în capul meu să iau trei căței deodată. După ce uită de paguba pe care i-au făcut-o indienii, că așa i-am botezat, îi drăgălește și îi alintă, iar ei, nu știu cum fac, dar stau numai pe lângă el.

Atenție! O curte cu câini nu este un acvariu cu pești. Nu este ușor sa ii crești pentru că puii blănoși sunt rozători în primele luni și fac pasiune pentru diverse încălțări în cazul cel mai fericit. În plus, păzindu-și teritoriul și stăpânii, au obiceiul să latre și să semnaleze alte prezențe, fie că e vorba de alți oameni sau de câini ori pisici. O curte cu câini, chiar și cu unul singur!, este vie și este foarte veselă de aceea va îndemn să adoptați pentru că nu aveți ce regreta.

FOTO- www.pixabay.com

 

Categorii:
ATITUDINE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title