Pentru mine, Politehnica din București a fost cumva o predestinare. Locuiam pe Aleea Politehnicii în cartierul Militari și știam toate găurile din gardul prin care mă puteam strecura în campus. Parcul meu, locul de joacă fără leagăne și tobogane colorate, era toată curtea Politehnicii, pe dealuri, pe alei, în pomi și pe treptele clădirilor din curte. În Politehnică eram iarna cu sania și vara cu rolele. Tot acolo, mai jos de clădirea Electrotehnicii, prin clasa a cincea, m-a luat vântul pe sus și m-a plimbat pe șoseaua înghețată ca pe un imens patinoar. Nici azi nu știu cum am scăpat vie din viscol și ghețuș. Acolo, pe străzile campusului, vară, iarnă, mă certam cu toți copiii care voiau să împingă și ei la căruțul surorii mele – pentru că ea era sora mea și căruciorul era al meu. Am crescut în curtea Politehnicii, cum să nu mă fac inginer?
Părinții mei sunt amândoi ingineri, dar absolvenți ai Centrului Universitar Politehnic din Galați. Mama este inginer de chimie alimentară, iar tata, absolvent de TCM. Aceasta fiind atmosfera de acasă, nici nu știam să mă văd altundeva, decât în Poli. Poate prin liceu, deși eram hotărâtă să merg la TCM, m-aș fi întors cumva către alte meserii, susținută și de diriginta mea care mă vedea la Filologie, dar cum spuneam, acasă la mine, singura meserie care exista era ingineria, și cum tata nu avea băieți, iar chimia n-o prea mâncam pe pâine, TCM-ul a rămas singura mea țintă.
Anii studenției sunt mereu foarte frumoși. Dacă aș fi fost căministă, ar fi fost probabil și mai și. Așa, eram mereu fata care avea cărți tehnice ca la bibliotecă și mâncare bună, pentru că oricine venea la mine să învețe pleca și cu burta plină. Tata, fost căminist la Galați, îi spunea mereu mamei mele – dă-le la copii să mănânce, că la cămin e greu! Poate era mai greu, că nu erau cocoloșelile de acasă, dar era cu siguranță mult mai frumos.
Anii de studenție în TCM sunt legați desigur de cursuri, examene, celebrul robinet pe care îl desenează cred toată Politehnica în primii doi ani la desen tehnic, de planșele întinse prin toată casa, pe mese și pe toți pereții, de nopți nedormite în sesiuni, dar și de barul de la subsol, de celebrul pe atunci LA BUTOAIE – nu știu dacă mai exista acum! – unde jucam wist când prindeam o pauză mai generoasă sau un mic chiul de la vreun curs.
Erau frumoase și vacanțele în Costinești, îngrămădiți câte cinci în niște căsuțe fără ferestre. Nici nu conta confortul. Erau gratis pentru bursieri și noi eram fericiți și ne bucuram de ce primeam. Pentru mine însă, cele mai frumoase vacanțe au fost iarna, în Parâng. Unul dintre cei mai îndrăgiți profesori din Politehnică, domnul Teodor Uscatu, ținea joia cursul de turism. Era opțional. Mergeam de drag. Ne învăța să iubim sportul și muntele, ne învăța cum să ne comportăm în lume, ne ducea în tabere și excursii frumoase. Ne deschidea ochii și inima. În Parâng am învățat să schiez, acolo m-am perfecționat la ping-pong și, mai ales, acolo am legat prietenii care sunt trainice și astăzi. De fapt, nu mai suntem doar prieteni, azi suntem nașii și finii unii altora, suntem rude.
Restaurantele Shorley și Pui de urs erau la început, așa că ne mai făceam veacul și pe acolo. Piranha a apărut mai târziu, dar știu că îmi plăcea pentru că avea în acvarii pești piranha de-adevăratelea. Oricum, pe vremea când mergeam la Piranha eram deja pe salariu, așa că nu mai avea poezia cafelei plătite din bursă. Țin minte că odată, după examenul de stat, ne-am dus cu toți la Pui de Urs. Lângă masa noastră, doi tipi mai cu dare de mână, și-au luat felul întâi, doi și desert. Noi, care trăgeam de niște pufuleți și ceva bere, am zis să cerem și ceva mai consistent, ca să ne lase masa – O ciorbă și cinci linguri, vă rog! a zis cineva și chelnerul ne-a luat în serios. Era tot ce puteam atunci, dar era cât ne trebuia.
Eu am absolvit Tehnologia Construcțiilor de Mașini în 1997 și Inginerie Economică in anul 2000. Nu prea era la mare căutare ingineria în acei ani, de aceea cumva, generația mea a performat mai puțin în fabrici și alte uzine. În schimb, acolo unde s-a implicat a făcut treabă bună și poate de multe ori, pionierat. Așa erau vremurile. Eu am intrat în sistemul bancar, apoi m-am concentrat pe marketing și vânzări. Astăzi lucrez într-o firmă de inginerie în care se face prelucrare de metal cu tehnologie de top, de 15 ani pe piața de profil și pe care am construit-o de la zero împreună cu soțul meu.
Vremurile s-au schimbat mult. Cumva cred că a venit vremea inginerilor pentru că accesul la tehnologia de ultimă generație este neîngrădit. Pe YouTube sau la expoziții de profil se oferă multă informație legată de tot ce apare nou în zona tehnologiilor inovatoare. Cred că lumea începe să înțeleagă că nu poți trăi doar din comerț și import de marfă. Este nevoie de producție, deci este nevoie de ingineri. Dacă în 1997, economiștii și juriștii ocupau locul întâi când era vorba de noroc pe piața locurilor de muncă, astăzi este nevoie de ingineri.
PS :Când aveți chef de postări deștepte făcute cu mult umor, intrați pe pagina de Facebook la Silviu Iliuță, colegul meu de generație și de serie (eu la grupa întâi și el, la a treia, amândoi la B). Este unul dintre cei mai deștepți și mai bine cotați bloggeri ai momentului. Inginer. Ce v-am zis eu? Nu toți au ajuns la planșetă sau la piuliță, dar când au pus mâna să facă ceva, a ieșit treabă bună.
FOTO CREDIT – www.pixabay.com
