A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici eu n-aș povesti. A fost odată o fetiță care mergea la toate grădinițele pe care i le scotea viața în drum. Nu mergea pentru că își dorea ea neapărat, ci pentru că, dacă stătea în București, părinții nu aveau cu cine să o lase acasă și atunci se găsea o grădiniță la care să o înscrie, desigur alta în fiecare toamnă. Alta, niciodată aceeași. Dacă mergea la bunici, unde într-adevăr era raiul pe pământ, nu știu de ce li se mai năzărea chiar și lor să o expedieze la grădinița din sat cu program de patru ore. Chestia asta măcar era mai pe scurt și avea și avantajul că venea cu eugeniile de acasă, că altfel tot nașpa și nasol i se părea.
La fiecare nou început, aceeași față căzută, aceeași lipsă de interes. Aceeași confuzie fără margini. Cine sunt ăștia? Care este barosanca? Unde este baia? Care o fi pătuțul meu? Pe cine trebuie să ascult? Ce caut eu aici? Să văd cum scap. Nu îmi place deloc. Vreau la țară că ne-a fătat vaca. La fel în fiecare toamnă, ani la rând în care mama și tata mă înscriau frumos la câte o grădiniță, toate pe lângă casa omului sau serviciul lor, sperând că mă dau pe brazdă, să învăț ceva de pe-acolo și trăim și noi liniștiți. Dar mie nu îmi plăcea deloc. Eu aveam universul meu magic, fără litere și cifre învățate prematur, dar cu mieluți și iepurași, cu viței și pui de rață, cu plăcinte calde și miros de gutuie, cu pomi înfloriți și orez cu lapte. Ce să caut în București? De ce să mă închidă într-o grădiniță? Eu aveam copiii mei la țară cu care mă jucam de dimineața până seara și, dacă nu ieșeau ei la joacă, aveam curtea plină de animăluțe și asta mă făcea fericită.
Nu cred că eram un copil rău, n-am fost niciodată, dar știu că mă încăpățânam să nu accept să stau închisă la grădi. Nu mă interesau ceilalți copii, nu mă interesa nimic. Aveam mereu un singur gând, ce să fac și cum să scap, să îi exasperez pe ai mei și mă ducă înapoi la țară. Preferam să stau prin vecini la bunici, la Niculina croitoreasa, care îmi făcea rochițe de păpuși și care mă răsfăța cum știa mai bine, sau cu Lucica cocoșata, care era bună și îmi spunea povești frumoase.
Rezistam la grădiniță, o lună, cel mult două și după ce făceam o nefăcută, eram expediată frumos unde aveam eu treabă, la mine la țară. Nefăcutele astea nu le planificam eu, conspira Universul pentru mine. El știa că vreau să scap și atunci, după ce își storcea toți creierii capului, îl lovea ideea genială și mi-o aplica mie instant. Uite așa la prima mea grădiniță, la Steaua, grădinița copiilor de CFR-iști, am înmuiat frumusețe de paltonaș în găleata de zoaie, că spăla o tanti pe jos. Când a venit tata să mă ia, pe un ger de crăpau pietrele, paltonașul era la scurs. La o alta, tot Universul m-a făcut să alunec în baie și să mă duc pe burtă, fix ca în desene animate, în primul perete care mi-a ieșit în cale. Când au venit să mă ia, eram vânătă și cu nasul spart. La o altă încercare, la o grădiniță șmecheră cu internat, lângă APACA, am plâns toată noaptea și, dimineața, mama în loc să se ducă la serviciu a fost chemată să mă doftoricească pentru că mi se lipiseră ochii.
Cu grădinițele de la țară lucrurile au mers la fel de prost. Cred că așa era regula, cred că îi obliga partidul să trimită copiii la școală. Adică, dacă aveai un plod în curte, cât de mic și pricăjit, nu era cazul meu, dar zic așa în general, musai să îi pui uniformă și fundiță și să-l trimiți ca să îl spele pe creieri și, desigur, să îl educe. Nu mi-a plăcut nici pe acolo. Deloc. Tataie mă înțelegea și avea grijă să mă învoiască și să mă uite pe acasă până uitau și educatoarele de mine. Asta dacă eram la bunicii mamei, lângă Giurgiu. Dacă mă nimeream la bunica dinspre tată, lângă Focșani, femeie care crescuse patru băieți, atunci acolo făceam și armata și grădinița la rând. Nu prea aveam de comentat și mă duceam să mă asuprească o educatoare rea și ranchiunoasă, pe care mamaia o vrusese de noră, dar care ratase ”postul” din cauza mamei mele. Plecam dimineața de acasă împreună cu prietenul meu cel mai bun, care îmi era neam și vecin, și mergeam amândoi nefericiți la grădiniță. Ne traversa un adult strada și pe urmă o țineam drept până la casa groazei. Băiețelul acela, prietenul meu, un pic bolnăvior, diferit de ceilalți, era sprijinul, bucuria și alinarea mea. El avea grijă de mine, doar cu el mă jucam, doar cu el împărțeam eugeniile din gentuța mea galbenă. Veneam amândoi acasă și de abia atunci eram liberi și fericiți, mai ales că avea o mamă bună și frumoasă, care ne ocrotea și ne aștepta cu drag.
Peste ani, când fiicei mele i-a venit rândul să meargă la grădi, nu m-am străduit prea mult cu integrarea ei. Vedeam că nu vrea și că nu îi place, așa că o livram direct la bunici. Simpaticul ne înțelegea pe amândouă și nu o ținea langa cu grădinița pentru că – ce să vezi? – ne-am găsit sacul cu peticul, nici nu lui nu i-a plăcut la grădi și, la fel ca și mie, Universul îi trimitea soluții extreme de convingere și de scăpare, cum ar fi ca în loc să iasă pe ușă și să meargă unde avea treabă, să se bage în duș și să dea drumul la apă așa îmbrăcat cum era și cu uniforma apretată.
Dintre toate cele șase grădinițe pe care le-am început – am repetat grupa mare ca să mă dea la școală de șapte ani – nu țin minte mai nimic de bine. Singura mea amintire frumoasă este prietenia cu Liviu, un copil cu suflet de aur, care mă aștepta vară de vară la bunici ca să ne reluăm jocul și frăția noastră. Eu eram sălbatică și străină, el era omulețul bun și ocrotitor cu care nu știu să mă fi certat vreodată. Zbor lin, copil bun, ești una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele.
FOTO CREDIT : www.pixabay.com
