În această dimineață mi-a venit ideea să descarc fotografiile făcute cu telefonul peste week-end, că săracul de el stătea să plesnească de atâta informație în format jpeg. Până aici, nimic rău. Puțină curățenie nu strică niciodată nimănui în orice împrejurare. Și, dacă tot le-am descărcat, am zis să mă și uit un pic la ele… și mai bine îmi vedeam de treaba mea!
Sunt multe alte lucruri mai deștepte decât să te uiți la fotografii recente cu tine, așa în zorii zilei, ca să-ți cadă moralul pe toată ziua. Mă uitam și nu credeam ce mi se arată în fața ochilor! Chiar așa? Chiar eu sunt? Știu că îmi trebuie ochelari, umblu de două săptămâni cu rețeta în geantă, dar nu m-am hotărât la ramă și la preț. Chiar așa? Am intrat urgent pe whatsapp și am postat, spre știința familiei mele: Când vin la voi, vă rog să nu mă mai îndopați cu mâncare! Nu mai vreau pâine și prăjituri! Nu mă mai păcăliți că sunt slabă! Am gușiță!
Ce este de făcut? Situația este nasoală. Rău de tot. M-am perpelit ce m-am perpelit în fața calculatorului, m-am uitat și de aproape și de la depărtare… același rezultat sau mai rău! Pe lângă gușiță s-au mai evidențiat și alte surplusuri. Așa că m-am decis și am luat prima decizie radicală pe care am aplicat-o instant. Am șters toate fotografiile mincinoase și am hotărât că telefonul, de la atâtea căzături, si-a dereglat un pic ceva ori pe la setări, ori la camera foto… Îl duc la service că știu băieții aia cum să-l regleze și când îi cer format îngust, să mă scoată slim, iar la panoramă, să mă lase în pace că nu stăm acum să ne lățim și să ne deslățim cum vrea el!
Odată ce am rezolvat urgența și am ras tot din computer și telefon, am început să chibzuiesc. Unde greșesc, domnule? Eu mă simt bine spre binișor în pielea mea. Probabil că rețin apă și de aceea am ieșit mai umflată în fotografii. Ei bine, atunci să renunț la apă și să trec la bere, că pe ea sigur nu o rețin! Sport să știți că fac. La nivelul meu de permanent începătoare, mă țin de treabă. Ba mă întind și extind la pilates, ba cad de pe bicicletă pe șosea. Am și acum un genunchi ferfeniță și, noroc cu el că s-a sacrificat și a salvat situația, că, după cum am zburat din șa, toată lumea prezentă la salt ar fi fost în stare să joace la pariuri că pic fix în cap. Problema mea ar putea fi la mâncare, dar mâncăcioasă nu am fost niciodată. Nici nu gătesc, deci nu avem cine știe ce delicii culinare în frigider și nici nu ciugulesc câte ceva între două tăvi la cuptor și-o oală cu ciorbă. Foarte ciudat, foarte ciudat…
Gata! Știu! Cred că mi se trage de la vecine. Fac fetele astea niște prăjituri și niște tortulețe că nu ai cum să nu le halești cu tot cu farfurie. Da… sabotaj pe față! Și eu care credeam că sunt niște drăguțe! Nici nu ajung bine acasă că primesc mesaj: Vino la gard! Și mă și bucur, dau din coadă mai rău ca Maxi. Acum m-am prins, m-am luminat, am înțeles și îmi fac un plan. Nu le mai răspund la telefon și nu le mai las să se apropie nici de gard și nici de poartă dacă au ceva farfurii (vezi platouri!) în mână. Le dau buna ziua, dar nu mă mai întind la discuții. Și uite acum îmi pică și fisa cea mare și grea, musai trebuie să îl retrag și pe onor stimabilul pofticios consort din povestea cu gardul, că de cele mai multe ori el pune zahărul, ananasul și făina și, cum le cunoaște pe vecinici de-o viață, că se jucau pe prundul gârlei toți când erau mici, le comandă toate minunile cu cacao sau fără, cu fructe sau fără… cu calorii sau cu și mai multe calorii!
Onorată instanță, am niște vecine minunate, dar cred că trebuie reprofilate pe raw vegan, ca să nu se mai depună chiar așa, că nici obiceiul nu este bine să le strici!
Foto: Iulia Miclea