Un bărbat trecut de prima tinerețe, un frumos cu burtă și chelia mascată de bretonul pieptănat pe spate, se lăuda deunăzi cu marile lui cuceriri amoroase. Un altul, pirpiriu și lăbărțat, îl asculta atent și, din când în când, mai puncta cu aer de cunoscător pe ici pe colo, pe unde mai considera ‘mnealui că nu a fost clară exprimarea interlocutorului. Și uite așa, mai aflam și noi, cei din proximitate, cum stă treaba cu iubirea sau cu sexul, de la caz la caz. Așa merg lucrurile când metroul este superaglomerat și atunci, vrei nu vrei, afli tot ce nu ai vrea să știi vreodată, de la diverși deștepți, care consideră că orice porumbel le iese din gură este de interes național și trebuie spus cu glas tare.
Să știi că am iubit-o mult pe Laurica. Mult, mult de tot! se lamenta frumosul ofilit. Am iubit-o, ‘da am lasat-o. Ce să fac? Era bătrână. 45 de ani. Pirpiriul cu ochii cât sarmaua dădea din cap înțelegător. Ce să mai faci cu ea? Gata! Alta. Așa-i, așa-i. Ofilitul, mândru ca bradul de Crăciun, continua să își depene amintirile în urechile tuturor celor care avuseseră ghinionul să se nimerească cu el în același vagon de metrou. Eu am devenit brusc interesată de subiect și m-am străduit să aud mai bine. Știu că nu-i frumos, dar mă atinsese tangențial la coarda sensibilă și nu m-am putut abține să nu fac urechea mare.
Era frumoasă Laurica. Și era bună… pâinea lui Dumnezeu. Dar era bătrână. Ce să-i faci? Ce să-i faci? ofta povestitorul nostru. Asta nouă, Floricel, nu e așa. E ațoasă… rea… cu țâfnă, domnule. Mă înțelegi? Și nici nu merge la muncă. Stă acasă, s-o întrețiu eu. Pirpiriul ascultă cu atenție spovedania prietenului său și, din când în când, dădea din cap, ba aprobator, ba consolator. Uneori, mârâia câte ceva în barbă, el știe ce, că pentru el nu ne consumam urechea, colegul cu telenovela era mai interesant. Laurica mergea la serviciu. Ea ținea casa. Eu eram boier Bibescu. Prinț, ‘domle! Prinț. Curat, spălat, mâncărică bună, patul cald. Da am lăsat-o, ‘domle. Pentru Floricel. Nu-mi pare rău. Era bătrână. 45 de ani!
Ascultam și mă cruceam. În sinea mea îmi spuneam că tipul este complet idiot. Mă gândeam că, dacă îi dau cu geanta în cap, îmi stric frumusețe de geantă pe un cap sec și nu se face. Mă pregăteam să îl strâng de gât și să răzbun pe Laurica și pe toate altele ca ea, care au fost săracele lovite de ghinionul de a iubi un suflet sec, dar era prea mare deranjul. Până la urmă, Laurica a avut noroc mare că a scăpat de fanfaron, chiar și așa cu inima cârpită de lacrimi și regret.
Femeia după 45 de ani e bună doar de făcut colivă și pomeni. Mârâia pirpiriul în barba boțită de alcool. Am făcut bine ce am făcut. Ce să mai fac cu ea? Aproba și burtosul dând ochii peste cap. Idioți, mormăiam eu în barbă cu ditai muscoiul pe căciulă, că numai ce am împlinit cifra cu pricina și, sinceră să fiu, nu am chef nici de pomeni, nici de colivă!
Ascultam și mă lua groaza și toate gândurile. Sărmanele femei! Câte dintre ele trebuie oare să îndure asemenea judecăți de la diverse murături cu aere de macho? Câte oare își închid viața simțindu-se bătrâne și umilite de cifre și prejudecăți? Cine judecă? Cine stabilește ce este valoros și ce nu? Ca de obicei, mizeria și prostul gust uită să-și arunce priviri în oglindă și în pedigree.
Domnu, domnu… aici. În spatele dvs… uitaţi-vă aici! S-a auzit o voce de femeie. M-am uitat și eu odată cu ei. Era o mărunțică, frumușică, cu ochii vii și fire albe strecurate pe lângă tâmple. Cum ai zis? Doar colive și pomeni? Așa? Ia de aici! Și jap! Cu geanta peste ochi! Și pe stânga și pe drepta. Și pentru colivă și pentru pomeni! Și pentru toate femeile lumii care greșesc și își strică viața cu câte un papițoi.
Foto www.pixabay.com
