Una dintre zilele în care se joacă fotbal.Oricare. Nu contează cine cu cine. E clar că suntem agitați și ne organizăm ca să vedem meciurile cu prietenii.
Eu, la serviciu. Îmi văd de treabă până ce ‘mnealui bagă capul pe ușa biroului meu și spune: Sunt 15! Fac ochii cât cepele și întreb: Da ce? Îți serbezi și ziua de naștere? Apoi înțeleg. A stat pe telefon zilele astea și pe care l-a prins l-a întrebat: Nu vrei să vedem meciul împreună? Bine. Gândește-te! Îmi spui tu. Ați înțeles, nu? În ultima clipă au confirmat toți. Sunt 15. Mai întâi mă apucă nervii, apoi panica. Doamne! Sunt 15! Ce le fac? Ce le dau să mănânce? Că 90 de minute sigur îi apucă foamea și nici vinul sau berea nu merg pe burta goală. Într-un final anulez tot programul meu și mă duc direct la supermarket să mă aprovizionez cu 15 din de toate: mici, cârnați, beri… 15!
Când ajung acasă și mă înfig cunoscătoare în bucătărie ca să trântesc 10 kile de piure de cartofi cu morcov (sunt sofisticată rău!), sună telefonul. La capătul celălalt una dintre invitate mă chestionează cu înțelegere: Dragă, tu știai de invitațiile astea pe care le face el? Sunt sigura că nu știai. Așa am pățit și eu in vinerea cu România – Franța. A umplut curtea și nu mi-a spus nimic. Am asigurat-o că m-am repliat, chiar dacă a intuit bine (foarte bine!) pentru că eu bănuiam o cifră care nu sărea de 6. Oricum mi-a făcut plăcere discuția și m-a bucurat solidaritatea feminină. Așadar când bărbatul este microbist convins, nici femeia nu mai este cu toate țiglele pe casă și se adaptează din mers la orice situație că nu are încotro. Nu se mai miră, nu se mai enervează, nu se mai panichează sau, dacă se întâmplă să treacă prin toate stările descrise mai înainte, uită repede și își face planuri de supraviețuire onorabilă. Se adună și se reorganizează.
La prima întâlnire, care, fie vorba între noi, a fost una de business (adică eu trebuia să rup la vânzări ca să îmi fac target-ul trimestrial), ‘mnealui, dezinteresat de cardurile de credit pe care i le promovam, m-a întrebat care este echipa de fotbal cu care țin. Steaua!, am răspuns eu sincer, nebănuind greutatea acestui răspuns, pentru că dacă ziceam Dinamo nu mai ajungeam eu doamna X never ever. Problema este că țineam cu Steaua cea din amintiri din copilărie, așa că pentru următoarea întâlnire am învățat toată echipa ca să fiu pregătită pentru întrebările capcană. A treia întâlnire a venit la pachet cu primul meci de fotbal pe stadion; au venit apoi următoarele nesfârșite meciuri. La o întâlnire Steaua – Rapid pe fostul Lia Manoliu, eu, cu burta la gură, m-am trezit țopăind prin tribune, că ne nimeriserăm lângă galeria Rapidului care dădea cu petarde în noi mai ceva ca la război.
În 2008, în Elveția, la campionatul european la care eram calificați, copilul nostru săracul, pe stadion, mai dormea, mai trăgea la biberon, mai striga Mutu! Mutu! că era un cuvânt scurt și ușor de reprodus. Ați înțeles: Totul pentru echipă, totul pentru tricolori! Țin minte că soțul meu nu mi-a găsit bilete la primul meci și a trebuit să stau singură acasă într-o căbănuță pitorească dintr-un sătuc de munte elvețian. A fost horror. Când, în sfârșit, am ațipit, cineva a bătut cu putere în geam. Era să scap copilul din brațe de groază. Normal. Erau deștepții întorși de la meci și puși pe glume bune.
În concluzie, suntem foarte organizați. Avem tricouri și stegulețe plus repertoriu la purtător. În plus dacă joacă Steaua am mărgele roși-albastre din lemn, mărgele de suporteriță, pe care mi le-a luat soțul meu încă de la începuturile noastre ca să fie clar ce culori vor fi agreate pe veci la noi în casă. Dacă joacă România, atunci am perucă tricoloră, dar dintr-o eroare a cusătoresei, culorile sunt puse invers. Ce contează? Tot România înseamnă, doar că de la dreapta la stânga, în ordinea inversă citirii.
Păcat că băieții noștri au ieșit din competiția europeană, pentru ei mă pregăteam mai temeinic și aruncam in pure și o ceapă fiartă ca să fie gustul mai dulce!
Astăzi avem 3 meciuri tari! Să câșige cei mai buni!
Foto: IULIA MICLEA
