Un băiețel a ajuns singur la granița cu Slovacia, cu un pașaport într-o pungă de plastic și un număr de telefon scris cu pixul pe mânuță. Un bătrân a dormit în mașină, in frig, cu câinele său, pentru că acesta nu era primit în adăpostul pentru refugiați. Mii de mame, cu copilașii în brațe, au ajuns epuizate la granițele țărilor vecine cu Ucraina și au implorat ajutorul.
Începând de joi, 24 februarie, lumea mea s-a schimbat. Am descoperit dintr-o dată, că în secolul 21, în lumea civilizată a timpurilor pe care le trăim, țarul neîncoronat al Rusiei a dat ordin pentru crimă. Marele ctitor al bisericilor ortodoxe, marele apărător al drepturilor familiei a dat ordin de război. Fratele a mers să își ucidă fratele. Mâinile Rusiei s-au mânjit cu sânge.
Am crescut în comunism. Am în ADN-ul meu frica înrădăcinată în timpul războiului pe care bunicii mei l-au trăit în teroare. Am auzit cuvântul kapuska, înainte să-l învăț la școală. Îl știu din poveștile de război ale bunicii. Le-au luat tot. Și varza, și găinile și ultima brumă de făină. Apoi au venit comuniștii și au continuat să le ia, să le bage mâna în buzunar, să-i reducă la tăcere.
Iubesc limba rusă. Fac parte din generația care a învățat-o la școală. Din clasa a cincea până în a douăsprezecea. Știu s-o scriu și s-o citesc. Nu e de vină limba rusă. Nu sunt de vină nici amărâții pe care i-a prins stagiul militar în războiul din Ucraina. Noi am trăit în comunism, știm ce înseamnă frica de a te opune sistemului și totuși, rușii, oamenii decenți și curajoși sunt în stradă și se opun terorii. Nu sunt de vină Tolstoi, Bulgakov, Dostoievski, Cehov pentru deviațiile monstruoase ale unui lider politic.
Aud des comentarii legate de Ucraina. Că nu e cel mai bun vecin, că românii noștri sunt la Cernăuți, că brațul Sulina a fost blocat intenționat de ucrainenii care au eșuat acolo nava Rostock pentru ca Bâstroe să tragă din traficul de pe Dunăre. În vremurile acestea, nimic nu mai contează. Vorbim despre o criză umanitară, despre mame cu copiii în brațe, despre bătrâni, despre văduve și despre orfani. În aceste momente avem datoria să uităm și să rămânem doar oameni care ajută alți oameni și din fericire societatea civilă din România s-a mobilizat excepțional.
Nu eram în țară atunci când a început războiul în Ucraina. Am urmărit cu înfrigurare știrile despre război pe canalele de informare la care am avut acces, în special, Facebook. Am văzut cum s-au strâns românii la graniță cu ajutoare, cum și-au pus casele și mașinile la dispoziție pentru refugiați, am văzut o concentrare de forțe extraordinară și am plâns la fiecare strigăt de ajutor. Așa de mândră am fost de omenia românească, că în avion, la întoarcere, când m-a întrebat stewardesa ce limbă vorbesc, i-am spus cu mândrie – Romanian.
Începând din 24 februarie, lumea s-a schimbat. Totul este zugrăvit în contrastul orbitor dintre BINE și CRIMĂ. Am încredere uriașă în BINE și mă rog pentru fiecare rază de soare de care ne putem bucura pe timp de pace. Nu înțeleg războiul. Nu îl înțeleg nici în Siria, nici în Afganistan, nicăieri pe lumea asta. Din păcate, somnul rațiunii naște monștri. Omenirea nu pare dornică să își facă lecțiile la istorie.
Lacrimi și flori pentru Ucraina, lacrimi și flori pentru toate victimele războaielor din lumea asta. Nu există dreptate pe lume, doar speranța că BINELE învinge.
FOTO: www.pixabay.com
