Părinții mei nu aniversează niciodată data casătoriei, ei numără cu recunoștință anii care au trecut de la cutremurul din 4 martie1977.
După cutremurul din anul 1977, părinții mei au scăpat cu viață într-un mod miraculos, protejați de ușa de la intrarea apartamentului lor din blocul OD16. Aveam 3 ani, nu am înțeles nimic atunci, eram la bunici… Mi-o amintesc pe bunica mea umblând prin curte, în întuneric, cu mâinile împreunate a rugăciune, murmurând neîncetat: Doamne, apără-i pe copiii mei! Doamne, ce-o fi la București? O ţin minte pe mama la câteva zile după zdruncinătură, cum a intrat pe poarta casei, tristă, albă, plină de vânătăi. Bunicii erau fericiți că este vie, eu eram bucuroasă că a venit să mă vadă.
Apoi mama și tata m-au luat la București cu ei. Ne mutam mereu. Nu mai aveam casa noastră. Căzuse la cutremur. Toată scara. Mulți dintre vecinii noștri nu au supraviețuit. Ai mei aveau amintiri sinistre despre moarte violentă, dar și despre minți pierdute la cutremur. Povesteau despre lăcomie pentru că, după dezastru, au apărut corbii, căutătorii de comori, nu de vieți. Adunau tot, mai ales bijuterii, chiar dacă erau însângerate, chiar dacă erau rupte. Mama mi-a salvat un ursuleţ, pe care îl uitasem legat de piciorul măsuței de cafea din sufragerie. Ne mutam mereu cu puținul pe care îl adunaseră ai mei, nu din moloz, pentru că de acolo nu avuseseră puterea să mai ia nimic din ce mai rămăsese din fosta noastră casă, ci de la colegii de serviciu şi de la prieteni. Primăria le oferise un dormitor, pat cu ladă și un șifonier, precum și o cazare temporară în blocurile nou construite. Mereu veneau la ușă viitorii proprietari și ne rugau să ne mutăm, să le lăsăm liber viitorul lor spațiu locativ. Așa îmi amintesc. În final, după multe zbateri, am primit un apartament de două camere lângă Politehnică. Așa au început alte rate la C.A.R și alți ani de renunțări, de sacrificiu. Aveam în sfârșit o casă într-un bloc neapărat cu patru etaje.
În OD16 am stat la 3. Blocul s-a rupt între 3 și 4. În noaptea aceea părinții mei au fost în oraș, încercând să intre fie la film, fie la cofetărie. Pentru că era foarte aglomerat și pentru că pe mama o chinuia o răceală, s-au dus acasă. Toate locurile în care au încercat să rămână în seara aceea, toate au căzut. Acasă, i-a salvat ușa de la intrare, care a căzut peste ei și i-a protejat de tot pericolul ce venea de deasupra – obiecte, cărămizi, moloz. Au avut noroc. Au avut zile. Eu am avut noroc. Eu am rămas un copil cu părinții lângă el.
În anii care au urmat, pe măsură ce am crescut și am început să înțeleg mai multe, cel mai mult m-a impresionat solidaritatea umană, gesturile mici cu valoare inestimabilă, făcute de apropiații părinților mei, mai ales de colegii lor de la serviciu. Și acum părinții mei păstrează în casă diverse obiecte pe care le-au primit atunci și cu care am crescut știind că sunt de la doamna D. sau doamna G. O copie frumoasă după “Ţărăncuța” lui Grigorescu, un set de lingurițe de tort, o tavă, un șirag de mărgele din sticlă, toate stau drept dovezi ale unor întâmplări tragice, pe care vremea nu le uită, pentru că au fost sfâșietoare prin amploarea, dramatismul și violența prin care s-au schimbat destine.
Ani la rând, minunata doamnă G, o doamnă mititică cu sufletul cât luna de pe cer, mi-a trimis hăinuțe frumoase de la fiica ei. Erau hăinuțe pentru care mama zicea mulțumesc deoarece erau îngrijite și frumoase și o mai ușurau de la cheltuieli. Părinții mei, care o luaseră din nou de la zero, erau recunoscători pentru orice mână de ajutor. Ani la rândul am așteptat cu nerăbdare pachetul de la Antonia. Anul acesta am aflat cu tristețe că, din păcate, nici doamna G, nici fiica ei nu mai trăiesc. Pentru că drama nu se uită la vârste, pentru că oamenii buni nu sunt scutiți de nenoroc. Eu nu le uit şi astăzi fac la fel ca ele. Dau tot. Tot ce am în plus. Pentru că dacă pot să fac un bine, îl fac. Dacă pot să fac o bucurie, o fac. Nu cer nimic în schimb, pentru că știu că este rândul meu să dau înapoi, pentru că eu am trăit miracolul solidarității umane.
Nu îmi plac tatuajele, nu cred că voi avea unul vreodată, dar știu cumva că pentru mine și familia mea, într-un colț de suflet, avem o marcă, un desen sângeriu, un OD16.
FOTO CREDIT – www.pixabay.com
