Tatăl meu avea o pușcă de vânătoare pe care o ținea încuiată cu lacăt într-o cutie metalică, dosită în debara. Avea omul permis de vânătoare cu vizele la zi, îi lipsea însă cu desăvârșire vânatul. Într-o zi însă, la un capăt de vară, am plecat amândoi la țară și am luat și pușca cu noi. Ne-am dus la marginea satului, în pădurea Generalului, și am început să căutăm motive de vânat. Iepuri nu, că sunt prea rapizi și sigur nu îi nimerește, fazani nu că nu, căprioare nici atât – Doamne, ferește! – așa că am pus ochiul pe niște ciori stricătoare și am zis că pe ele le rărim deoarece facem un bine. A pus tata pușca la ochi, dar nu a tras pentru că ceva i-a distras atenția în nu știu ce tufiș. A pus iar pușca hotărât să țintească ceva, dar a ezitat din nou. Într-un final, după mai multe încercări, a pus pușca deoparte și a spus hotărât: Nu pot! Pur și simplu, nu pot să le omor! Când ne-am întors acasă, a pus pușca în vânzare și a renunțat la statutul de cât de cât vânător.
Mi-am adus aminte de întâmplarea aceasta în ziua în care a fost împușcat Arthur, ursul din pădurile Harghitei și m-am gândit că vânătoarea de plăcere nu are nicio scuză. Îți trebuie instinct de ucigaș ca să iei viața unei vietăți. Poate că vânătoarea de plăcere este un sport, dar unul căruia i-a căzut blazonul. Dacă se vrea socializare în lumea bună, poftiți băieți la golf, la tenis sau la bridge. Vânatul din adăpost nu înseamnă curaj. Vânătorii adevărați sunt cei care într-adevăr rezolvă situații complicate, cu animale agresive și periculoase pentru care nu mai există altă soluție decât extragerea, dar acolo nu este vorba de plăcere, doar de necesitate.
Noi avem mulți câini, dintre care doar unul are eticheta de firmă, restul sunt câini salvați de răutatea și nepăsarea unor ignoranți. Sunt așa de diferiți ca personalitate, dar în același timp așa de iubitori! Una dintre cățelușe este foarte blândă și afectuoasă. S-a îngrășat foarte mult după castrare deși nu prea se înghesuie la masă. Arată ca o ursoaică cu părul gălbior. Nu face rău la nimeni, doar cere mângâieri. Cum să mă gândesc să-i fac vreun rău? Sau lui Kevin? Un câine de pripas, care atunci când ne vede face tumbe de bucurie? Așa și cu animalele sălbatice pe care, din păcate, oamenii le deranjează în habitatul lor natural. Au suflet și asta spune tot.
La noi la țară, de câțiva ani încoace, vine mereu ursul prin grădinile oamenilor. Nu a făcut rău la nimeni, dar recunosc, atunci când primim mesajul de avertizare prin RoAlert, mă ia un pic teama pentru că nu știu cum să reacționez dacă dau ochiul cu Moș Martin în fundul curții. Mi-ar plăcea ca atunci când citesc mesajul – ursoaica și doi pui pe strada primăriei, să primesc și două trei sfaturi – nu îi hrăniți, fară selfie-uri, dacă fugiți aruncați o haină în urma dumneavoastră și tot așa. Ursul nu prea are ce căuta prin părțile noastre și totuși vine. Vin și mistreții care sunt mult mai stricători. Vin pentru că tot noi, oamenii, îi gonim din casa lor atunci când defrișăm meschin și fără măsură.
Anul acesta, după an și ceva de stat la cutie, adică pe lângă casă din motive de pandemie, am ajuns pentru câteva zile în Covasna, unde mi-a plăcut foarte mult și sper să revin cât de curând. Din Covasna, am trecut în Harghita, până la lacul Sfânta Ana, Și da! Acolo l-am întâlnit pe Moș Martin. Întins pe marginea drumului, letargic, la soare. Toată lumea îl ocolea cu grijă și cu simpatie. La întoarcere, după două ore petrecute minunat la buza lacului, am găsit ursulețul în aceeași poziție și am început să ne gândim că este bolnav. Am sunat la 112. Am văzut interes și preocupare din partea autorităților pentru că m-au sunat și jandarmii, și cei de la ISU ca să le spun unde se află, dacă este agresiv, dacă sunt oameni în pericol și multe altele. Ursulețul meu din Harghita sper să fie bine acum, îngrijit și sănătos. Am o prietenă care locuiește în Sfântul Gheorghe și care m-a asigurat ferm că oamenii sunt chiar serioși și, dacă ursul avea o problemă, atunci cu siguranță va fi salvat. De aceea m-a lovit știrea legată de uciderea lui Arthur. Cum să ucizi de plăcere? Ce fel de suflet să ai?
Am aflat de la cineva despre orfelinatul de urși din munții Hășmaș în județul Harghita și m-am bucurat nespus că un om bun s-a gândit la un astfel de proiect. Leonardo Bereczky a început proiectul în 2004, atunci când a fost nevoit să crească trei pui de urs salvați de tatăl lui. Acest proiect, unic în Europa, care a salvat până acum 150 de urși, trebuie susținut pentru că este practic un gest de mare omenie și normalitate. În vreme ce unii ucid pentru plăcere, hrănind ego-uri defecte, un om salvează vieți de ursuleț, dându-le hrană, siguranță și adăpost. Gestul acesta mi se pare extraordinar de aceea am ales să mă implic și eu donând lunar pentru întreținerea acestor orfani (https://wwf.ro/doneaza/orfelinatul-de-ursi/). Un program de reabilitare pentru un pui de urs durează doi ani. Interacțiunea omului cu ursuleții este minimă, ei sunt hrăniți cu ajutorul unor drone și sunt ținuți în țarcuri mari, în funcție de categoria de vârstă.
Sunt oameni care vânează de plăcere ascunzându-se în spatele justificării că vânătoarea se face dintr-un instinct care zace adânc în fiecare dintre noi, dar nu cred că în vremurile noastre astfel de argumente stau în picioare. Sunt doar câteva zone pe globul pământesc unde încă se vânează pentru supraviețuire. Sunt din fericire și oameni, care încearcă să ajute și să salveze, să ceară cumva iertare prin noblețea faptelor bune pentru răul pe care îl fac deliberat niște curajoși de mucava.
Găsiți filmulețe și fotografii cu ursuleții adăpostiți la orfelinatul din Harghita precum și multe informații interesante pe site-urile – www.bear-again.com si www.wwf.ro
FOTO |CREDIT- www.wwf.ro și www.pixabay.com
