Ce avea ea și n-aveam eu?

Am trăit toată adolescența în umbra prietenei mele, frumoasa blocului și a liceului nostru. Mignonă, blondă, ochi albaștri și un mare vino-încoa. Pe ea o copiam la indigo. Adică ea era America, și eu eram China. Ea venea cu ideea, și eu copiam conștiincioasă tot. Copiam și executam orice idee, cât de trăsnită, îi venea ei. A zis să ne băgăm în clor blugii noștri albaștri, i-am băgat. A zis să-i mai rupem pe ici pe colo, i-am rupt (nici n-a fost greu, după cât zăcuseră în ligheanul cu apă și clor). A zis să îi și pictăm cu pixul, i-am rezolvat. Pe urmă, a zis că se poartă cu helănci negre pe gât, așa am făcut. Am găsit la mama în zestre o bluză de pe vremea studenției ei și m-am înfășurat în negru. Că veni vorba de bluza cea veche a mamei, trebuie să spun că multă bucurie mi-a mai adus, deoarece prietena mea fashion mi-o cerea mereu, ca să o asorteze cu nu știu ce de pe la ea. Vedeți? Se mai întorcea și roata! Rar. Rar de tot, spre deloc.

Într-o zi, m-a trimis tata după capsule pentru sifon. Am sunat-o să mergem împreună. Trebuie să spun din capul locului că nu prea făceam multe fără ea. Dormeam una la alta, mâncam, ne aranjam, coseam chestii pe haine, își tundea ea bretonul etc. M-am aranjat frumos, doar ieșeam după sifoane în capul străzii, trebuia să fiu o divă, nu-i așa? Că așa divă era și prietena mea, care mă punea să mă tot trag de gene și să mă dau cu ricin ca să le lungesc. V-am zis, avea tot felul de idei și mie nu mi se părea nimic în neregulă la niciuna. Când ne-am văzut în fața blocului, am avut un șoc. Eram îmbrăcate identic fără să ne fi vorbit. Dacă nu ar fi fost între noi o diferență de vreo 10 centimetri în favoarea mea și dacă aș fi fost și eu blondă, am fi fost omul cu oglinda. Identice. Ne-am uitat una la alta, dar nu ne-a luat râsul. Poate de la ger, deși eu cred că de la sperietură. Cel puțin în capul meu, sperietură a fost. Ajunsesem să mă identific așa bine cu ea, că mă rătăcisem pe mine. Atunci am decis să mă desprind stilistic și să mă găsesc pe mine.

Eram în anul întâi de facultate când am decis să-mi fac un ceva care să mă scoată din anonimat și am reușit. M-am dus la o coafeză respectabilă care se simțea stilistă și care mi-a aplicat pe păr un roșu-foc aprins,  deoarece asta credea ea că ar fi culoarea cea mai cool pentru mecla mea. Dezastrul a fost total. Nu mai semănam cu mine, nu mai semănam cu nimic. Aveam un păr morcoviu și un ten bronzat. Au apărut mult mai târziu niște păpuși urâte rău, le-am văzut prin piață, la tarabele cu chilipiruri, ei bine, cu ele semănam. Am ajuns disperată la ușa prietenei mele, am dat gluga jos de pe cap și am început să plâng. Parcă o văd și acum, serioasă, măsurându-mă cu ochiul critic, încercând să mă scoată din problemă. A propus mai multe variante, inclusiv tunsul periuță, dar le-am abandonat pe toate. M-am dus acasă la mama, care a înlemnit când m-a văzut și a adus imediat o sticlă cu ulei de măsline, pe care mi-a turnat-o în cap. A mai stins din intensitate și am dat din morcoviu în căcăniu, purtat numai cu căciula trasă peste sprâncene. După o săptămână de la marea stilizare, mama m-a vopsit gratis la noi în baie negru-albăstrui și așa am rămas până mai de curând. Prietena mea a fost de acord că mama este artistă și mi-a nimerit styling-ul potrivit.

Prin anul trei de facultate, ne plimbam amândouă prin Herăstrău. Îmi găsisem și eu cât de cât stilul și culoarea, dar mai furam idei de la ea cum ar fi să ne ținem noaptea blugii în apă și oțet că să nu se lase fibra și apoi, când îi tragem pe noi, să ne ajutam cu coada de la furculiță.  Ea reuşea să se îmbrace cu furculiţa, eu nu prea. V-am spus că avea tot felul de idei crețe, deși creața eram eu, și că nu mă mira nimic din ce spunea, ea  fiind pentru mine marele guru fashionist. Și, cum ne plimbam noi așa fără rost, un tip nici mișto, nici nașpa s-a apropiat de noi, mi s-a adresat mie, ceea ce m-a șocat că, de regulă, toată lumea mă ignora atunci când eram împreună cu ea. Mai exact, mi-a propus să intru în modelling. I-am spus că sunt în sesiune, că am examene grele și nu am cum să vin la ora și data indicate. Mi-a dat un pliant și un număr de telefon și mi-a zis că mă așteaptă. Atunci a fost momentul meu de glorie. Mă văzuse și pe mine cineva. Mă alesese pe mine. Atunci am simțit cum începe să-mi cadă puful de rățușcă urâțică. M-am dus fericită acasă și le-am spus părinților mei că mă fac manechin. Deja mă și vedeam frumoasă foc și, în loc să învăț, eram grămadă pe oglinda din hol, care îmi oferea perspective cu mine din mai multe unghiuri. Tatăl meu, obosit, a lăsat furculița din mână și a spus pe un ton grav: Crezi că eu îmi las sănătatea în uzină ca să umbli tu în fundul gol la televizor? Nici să nu te gândești! Să pui mâna pe carte, cartea te face om. Și aşa am făcut. Am pus mâna pe cursuri și am tras tare. Nu din pasiune, ci de frică. Tata, cum venea acasă de la serviciu, nici nu mai mânca. Lăsa geanta lângă ușă, lua cursurile mele în mână și spunea sec: Ascult. Ce ai învățat azi? Am luat 10 la examen. Profesorul m-a întrebat curios: Când ai avut timp să înveți? Că la parțiale ai lipsit. Am răspuns senin și sincer: Știți, era să mă fac manechin, dar a aflat tata. 

Sunt frumoase poveștile copilăriei, cu amintiri minunate și prietenii păstrate frumos în suflet și în albume cu fotografii  în alb și negru.

FOTO CREDIT- www.pixabay.com