Viața noastră este o poveste care, de cele mai mule ori, bate orice scenariu de film. Este un mister și un miracol felul în care destinele se împletesc, se despart și se adună iar. Dar vine o zi, în care se închide o ușă, cea mai importantă dintre ele, și povestea rămâne nespusă. Eroul principal nu mai este să-și depene amintirile, iar cei rămași în urmă adună din crâmpeie și din cioburi de memorie, în încercarea de a nu uita nimic din ce a fost. Sunt oameni, eroii noștri din filmele de viață în care mai prindem și noi o replică sau două, oameni pe care nu ne dăm voie să-i uităm pentru că au fost buni, sinceri, generoși. Sunt oameni pe care viața ni i-a scos în cale cu un rost pe care începem să îl înțelegem mai devreme sau mai târziu, în felul nostru sau în felul lor.
Nașa Claudia a venit în viața mea, odată cu momentul căsătoriei mele. Era prietena de-o viață a soacrei mele. Ne-am plăcut de la primul bună ziua. A fost chimie sau ce-o fi fost, dar a fost pentru totdeauna. Claudia era nașa nașelor în familia soțului meu, pentru că îl botezase pe el, îl cununase la prima lui încercare și apoi îi botezase copilul. Aveam toate șansele să ne păstrăm fiecare pe pătrățica ei, în interacțiuni politicoase de familie și atât, dar nu a fost așa. Nașa nașelor, Claudia noastră, în iubirea de mamă pe care i-o purta soțului meu, i-a văzut bucuria, renașterea pe care el o trăia alături de mine și atunci, fericită pentru norocul lui, m-a luat la ea în suflet și m-a păstrat până în ultima ei clipă.
De la nașa Claudia am învățat să fiu nașă. Nașă cu adevărat. De la ea am învățat că nașa are iubire de mamă pentru fiecare dintre copiii pe care îi ține îi brațe la botez și pentru care se leapădă de toate relele lumii. Nașa Claudia era născută pentru a juca acest rol în viețile oamenilor, pentru că era caldă, generoasă și veselă. Pentru mine ea a fost o mantie protectoare. Ori de câte ori soacra mea, care își pierduse încrederea în oameni și mai ales în nurori, mă bombănea de una sau de alta, nașa Claudia, avocatul meu din oficiu, stingea frumos și argumentat orice foc de paie din viața noastră de familie.
Nașa Claudia era nașa nașelor în familia noastră, iar după ce a murit soacra mea, ea a rămas cu adevărat mamă pentru soțul meu. Ne iubea sincer și noi îi răspundeam la fel. La orice eveniment în familie, îmi cerea mereu același lucru – Să mă pui pe lângă tine! Și eu îi răspundeam mereu- Păi unde altundeva? Sunteți mama soțului meu, familia noastră, stați lângă noi. Și așa și era. Claudia era mama noastră nașă.
Când a început pandemia, m-a întrebat cu îngrijorare ce cred despre COVID-ul ăsta? Eu, dornică să trecem la discuțiile noastre despre politică, care îmi plăceau foarte mult pentru că nașa era deșteaptă și făcea comentarii spumoase, i-am spus să nu se sperie de o răceală mai cu moț care va trece repede. Dar ea simțea că nu este o răceală și atât, ea știa că este un capăt de linie. Și așa a fost. In aprilie, după o săptămână în care nu s-a simțit bine, în care nu am reușit să o internam nicăieri, la niciun spital privat sau public, în plină isterie COVID și stare de urgență, după ce au venit la ea patru salvări în cinci zile, s-a stins vlăguită de apăsarea pe care o simțea în piept, de oboseală și dezamăgire. Una dintre doctorițele de pe salvare, când a văzut-o așa vlăguită și în vârstă, a comentat cinic la o țigărică în fața blocului, până să plece probabil către alt pacient pe care să-l lase să moară – O babă în plus, o babă în minus. Ce mai contează? De fapt, așa îmi ziceau toți, dar într-o formă mai elegantă – Doamna este în vârstă și, acum cu COVID-ul ăsta, spitalele sunt pline. Nu prea avem ce-i face. La cel de-al patrulea apel la 112 a venit un medic, din aceia pentru care viața omului este mai presus de orice, un medic adevărat, care a internat-o de urgență într-un spital, dar a fost prea târziu. Mă gândesc că, dacă omul acesta, al cărui nume nu-l știu, dar căruia îi mulțumesc mereu în gândurile mele, ar fi fost pe prima salvare, nașa noastră ar fi avut șansa să fie îngrijită în spital și, poate, să trăiască.
Nașa nașelor, Claudia noastră, s-a stins cu zile. Oamenii care o iubeau nu au putut face nimic pentru ea. Nici noi, nici prietenii sau rudele ei de sânge. Rămâne însă în sufletul nostru, al tuturor celor în viața cărora a jucat un rol, rămâne așa cum era ea veselă, deșteaptă și devotată. Într-o zi, când pandemia va fi istorie, mi-ar plăcea să stăm la o masă și să o povestim pe Claudia, cum era ea ca nașă, ca mătușă, ca vecină și prietenă bună. Nașa s-a stins aici pe pământ, dar a plecat la cer, lângă copilul ei, pe care l-a pierdut timpuriu într-un accident de mașină, dar pe care l-a căutat cu dor în fiecare dintre oamenii pe care i-a iubit cu dragoste de mamă.
FOTO CREDIT: www.pixabay.com
