Eu, de felul meu, nu sunt roaba etichetelor, a firmelor, a țoalelor cool pentru că așa zice o tanti la TV. Nu mă interesează să fiu considerată o cucoană cu ștaif pentru că bluza mea costă o avere și pantofii și mai mult. Nu sunt roaba cârpelor, dar îmi place și mie, ca oricărei femei, să fiu îmbrăcată curat, fără plastice, să-mi pice bine și croiala și culoarea. Nu mă omor după cumpărăturile făcute în magazinele de mare etichetă pentru că îmi pare rău după căruța de bani pe care aș da-o pe țoale, nu îmi plac nici la lanțurile de tip fast fashion pentru acolo te fură modelul și culoarea și te omoară poliesterul. Mie îmi plac magazinele mici, boutiquri-le, unde găsești comori la prețuri decente și unde câte o doamnă drăguță te asistă și te sfătuiește de bine. Toate au explicație în viața asta, de undeva mi se trage, nu-i așa? Cu siguranță de la șifonierul mamei. Probabil că dacă avea și ea un dressing mai ca lumea, mă duceam să caut rochițe în magazinele spațioase, dar cum eu îmi găseam salvarea la mama în șifonier, uite așa s-a găsit și explicația.,
Țin minte și acum vesta verde închis, superbă, în care mama investise o avere, adică fix 10 lei, ceea ce pentru anii 80-90 era ceva. Eu, dornică să fiu frumos îmbrăcată, pentru că vesta se asorta perfect cu o fustă în carouri și pliuri late pe care mi-o făcuse mama, m-am înțolit repede, neținând cont că îmi era cam largă și atârna pe mine. Mama nu prea avea chef să-mi dea vesta ei nouă, dar m-am milogit până am înduplecat-o și, după ce m-am văzut așa pusă la punct, am tăiat-o fericită în spatele blocului unde se încinsese o frunza de la care numai eu lipseam. Și dă-i și aleargă, și țopăie, și te împinge până când, nu știu cum, s-a auzit hârșt și am văzut o bucată de vestă în mâna unui băiat din echipa adversă. Ce-am văzut eu a văzut și mama de la geamul din bucătărie și după ce a văzut verdele vestei în fața ochilor, a început să țipe la mine și la infamul care înțepenise cu cârpa delictă în mână. Vă dați seama că a urmat un omor ca la carte, așa ca pe vremurile alea comuniste când bătaia era ruptă din rai.
Tot la ea în șifonier, prin vremea studenției, aveam o combinație care îmi plăcea foarte tare, și pe care o frecventam ori de câte ori aveam ocazia, fără să-mi fac prea multe probleme în ceea ce privește măsura. Pentru mine nu conta că mama purta XL și eu XS. Cu o curea asortată, mă înfășuram ca o sarma și mă simțeam foarte in fashion. Alea erau vremurile, nu erau bani pentru cârpe, erau bani pentru meditații și manuale școlare. Cum spuneam, faptul că mama avea măsuri mai mari ca mine, nu mă împiedica să împrumut de la ea. Urciorul nu merge de multe ori la apă, așa că nici eu nu am reușit să fac, la nesfârșit, figura cu încoțopenitul fustei largi într-o curea mică, deoarece în superaglomerata mașină 105, cureaua a cedat și eu, lipită de geamul ușii de acces, am plimbat o stație întreagă o pereche de chiloți roșii prin ochii tuturor călătorilor pedestri de pe trotuar.
Și acum, după atâta vreme și o mulțime de perechi de pantofi, tânjesc după sandalele ei braziliene primite cadou tocmai din America de la o fostă colega de serviciu. Minunate, împletite din piele de șarpe, senzaționale. Pe alea nu m-a lăsat să le abordez niciodată. Alea erau  piesa de rezistență a garderobei ei. Le purtam însă pe îndelete de la 11 la 17 când știam că sunt singură acasă, apoi le așezam frumos în cutia lor și le puneam la loc în ascunzătoarea în care le pusese mama ca să nu umblu la ele și cu ele și să le rup lor vreun toc și mie vreo gleznă.
Cum spuneam, mama și hainele ei, puține dar de bun gust, mă salvau de fiecare dată, când voiam să fiu altfel și când avea ea chef să mi le dea și mie. Probabil copila mea, acum destul de mică, va începe să descopere și ea șifonierul din camera mea și va căuta acolo comorile de care are nevoie. Probabil, deși acum sunt alte vremuri și hainele se găsesc pe toate drumurile, și în magazine mari, dar și în magazine mici.
Pe vremea adolescenței și studenției mele, armata salvării era la mama în șifonier. Pentru voi cum a fost?
Foto: www.pixabay.com
