Nu știu cum se face, dar pe lumea asta mie îmi plac mai mult câinii decât pisicile. Am aşadar cinci câini și un singur motan, de fapt sunt pe cale de a avea șase câini pentru că una dintre cățele s-a logodit și ar vrea să-și mute iubitul la noi în curte. Ni-l tot aduce la poarta, uneori îl strecoară înăuntru și se bucură dacă îl hrănim și pe el. Ce să zic, dragoste curată și adevărată. Simpaticul, onor bărbatul meu, turbează când vede câta târla s-a adunat pe lângă noi, așa că  ne bombăne și ne mârâie. El iubește foarte mult animalele, dar deja i se pare că am exagerat cu iubirea canină. Cu excepţia lupușorului, câinii noștri sunt salvați de pe stradă. Inteligenți, iubitori, loiali, recunoscători pentru fiecare colț de pâine. Cum să nu îi iubești? Iar în cazul de față, cum să îi spun lui ginerică Pleacă!, când este așa un blond frumos, care face tumbe ori de câte ori vin cu strachina plină cu bobițe. I-am dat și un nume cool, Kevin, deci circul este total. Eu strig la el: Kevi,  hai la mama ca să papi!, iar simpaticul strigă la mine: Dă-l afară cu kevin-eala lui cu tot, că mi-a stricat toate gardurile!
Cu cât adun mai multă populație canină pe lângă mine, cu atât observ o diversitate de atitudini, care mai de care mai complexe. Uite așa am descoperit că am în curte o cățelușă care se îndrăgostește și se logodește mereu, iar alta, Grăsuța, este din calea afară de posesivă și ranchiunoasă. Maxi este foarte inteligentă și egoistă, iar lupușorul, în afara faptului că se crede motan, este foarte supărăcios. Nu o uit nici pe Luna, care ne iubește de la distanță, dar are grijă să nu întindă pelteaua cu nimeni, așa că vine la masă cu fluturat vesel de codiță, dar nu se lasă mângâiată nici în ruptul capului.
Pe vremuri, când băteam drumul la facultate, după ce coboram din tramvaiul 41, trebuia să o iau printre case și apoi prin Regie. Probabil că hingherii nu își prea făceau treaba, căminiștii aruncau la liber cu resturi de mâncare de la ferestrele bloculețelor, așa că se prăsise în zonă o haită groaznică de maidanezi. Știam de ea, dar nu o întâlnisem față în față. De fapt, eram îngrozită de ideea că s-ar putea întâmpla așa ceva. Și s-a întâmplat. Într-o dimineață, mi-au ieșit în cale. Mi se păreau monștri. Am fugit cât am putut, ei după mine. Când am simțit că nu mai pot, am vrut să arunc geanta cu cărți și foi, ca să mă mai ușurez de greutate, dar nu am putut. M-am oprit învinsă, așteptând măcelul. Un câine mare, alb, mârâia fioros, cu colții la vedere. M-am uitat la el puțin spus îngrozită și am așteptat. Câinele alb s-a oprit brusc, a așteptat și el, apoi a mai lătrat un timp și a plecat luând cu el toată haita care mă alergase. A fost incredibil. Nu m-am salvat eu, nu m-a salvat nici vreun Făt-Frumos local, m-a salvat Dumnezeu. Cred că am mai spus povestea aceasta pentru că m-a marcat profund. Eu sunt creștin ortodoxă, cred fără să cer dovezi, dar întâmplarea aceasta a fost incredibilă.
Dar să revin la câinii mei, maidanezi salvaÈ›i de pe stradă, maidanezi pe care inconÈ™tienÈ›ii i-au aruncat de pui simÈ›indu-se generoÈ™i că i-au lăsat în viață, înfometaÈ›i È™i fără adăpost. Maxi s-a îndrăgostit de bărbatul meu – È™i o înÈ›eleg, doar mi s-a întâmplat È™i mie -, s-a È›inut după el până acasă È™i s-a instalat cu tupeu în curtea noastră. VeÈ™nic îndrăgostita logodită cu Kevin a făcut la fel, doar că spre deosebire de Maxi, care era un câine adult, ea era un puiÈ™or gri numai piele È™i os, dar pe care fiica noastră l-a îndrăgit pe loc È™i nu l-a mai lăsat să plece de la noi. GrăsuÈ›a este fiica doamnei Maxi, aÈ™a că s-a instalat foarte bine încă de la născare. Luna era slabă ca o somaleză È™i avea pui. Nu am reuÈ™it să îi salvăm puii, doar pe ea. ÃŽn localitatea în care trăiesc eu, hingherii chiar își fac datoria È™i au dreptate să facă aÈ™a. Nu contest! Cine vrea să salveze câinii, trebuie să È™i-i asume, să le dea un adăpost È™i hrană, să îi castreze È™i să îi vaccineze. Simplul fapt că le dai mâncare la colÈ› de stradă nu înseamnă nimic. Din contră, încurajezi astfel înmulÈ›irea lor, formarea de haite periculoase È™i, de aici la tragedie, este un singur pas.
FOTO CREDIT- www.pixabay.com
