Afară s-a întunecat. Nu, nu e vremea înnoptării, pur și simplu soarele refuză să mai zâmbească la noi. La noi doi. Eu vorbesc pentru unul, tu taci pentru doi. Taci vinovat pentru că trădarea este mereu vinovată, mereu ascunsă după zâmbete și flori de plastic.
Știi cumva în ce zi suntem astăzi? Nu este luni, sunt sigură de asta pentru că lunea este ziua începuturilor. Nici duminică nu este, pentru că nu îmi simt pacea din suflet. Ce zi să fie? O zi lungă fără cuvinte, o zi grea de reproșuri ascunse în privirile plecate. Nu știu cât este ceasul, s-a oprit probabil când mi-ai spus că pleci, s-a oprit și gata, inima lui nu mai ticăie.
Nu te întreb de ce sau de când… Nici măcar cu cine. Știu că pleci, am înțeles din priviri. Nu mă mai cauți, sunt un capitol închis. Ce ciudat, uneori chiar și eu ma văd ca pe-o carte! Mă deschid pe capitole și mă mir de câte personaje mă bântuie în fiecare zi. Mai buni, mai răi sunt acolo, cu mine, în cartea care sunt eu. Știi că ai avut rolul principal? Ani de zile, doar tu, mereu primul, cu cele mai spumoase replici și cele mai frumoase scene romantice. Dar era fals, acum înțeleg. Butaforia pusese demult stăpânire pe noi și eu n-am văzut. Ce fel de carte voi fi fără tine? Ce capitole să închid și să deschid? Sunt tânără mereu, paginile mele nu se vor îngălbeni niciodată, doar povestea noastră se va șterge în timp, cu lacrimi sărate și ascunse de un orgoliu lovit.
Ce are ea și nu aveam eu? Nu te întreb pe tine, pe mine mă întreb. De fapt nici nu vreau să știu, nu mă ajută, nu mă alină. Ce are ea? Ce n-aveam eu? Cine să știe? Doar tu știi, dar pe tine nu te întreb! O să mă mai întreb pe mine, o vreme, o viață sau două, dar pe tine niciodată. Știi, când ne-am cunoscut, ai spus că sunt perfectă. Că sunt doar eu dintre milioanele de femei ale lumii. Te-am crezut. Am fost doar pentru tine. Perfectă. Dar vezi, perfecțiunea plictisește. Mona Lisa nu este perfectă, dar pentru milioane de oameni, ea nu se urâțește și timpul trece și ea este tot acolo, misterioasă, spelbă, fără sprâncene și fără poveste. Da, acum înțeleg. Perfectul este relativ și sarea cu piperul se dau în porții mici, puțin câte puțin, în fiecare zi…
Poți să pleci! Tăcerea mă doboară. Bagajele sunt la ușă. Ia-ți pălăria din cui! Nu lăsa nimic aici, nici măcar amintirea ta! Nici poza de la nuntă! Ia tot! Eu mă descurc cu poveștile mele, șterg praful în fiecare colț de suflet și arunc apă sărată peste rănile credinței. Naivitatea este sora mai mică a prostiei și acum îmi pare rău că am poftit-o în casa noastră, că am pus-o la masă și am crezut-o până la ultimul cuvânt. Mă duc să o alung, să-i spun să plece odată cu tine. V-am crezut şi pe ea și pe tine. Plecați toți și închideți ușa în urma voastră! Nu mai am nevoie de voi! O vreme o să vă mai caut, dar o să vă uit, mai ales pe tine și poate și pe ea.
Plec și eu! Plec departe. Plec la mare! Vreau să stau liniștită pe petecul meu de nisip, vreau să aud marea cum cântă și îmi spune mereu că sunt frumoasă și că toate au un rost pe pământ. Vreau la marea mea, într-un colț de nisip, departe de lume, doar eu și cu valurile, și cu gândurile și cu planurile mele.
Da. Cred că este luni. Ziua când eu o iau de la început.
Ai plecat? Nu te întoarce… Nu te mai așteaptă nimic.
FOTO: IULIA MICLEA
