Deunăzi, într-un magazin cu de toate, am auzit țipătul isteric al unui tată (sic!). Da. Un bărbat țipa la fi-su care voia un nu știu ce, pe care tac-su nu avea niciun chef să i-l ia. Țipa ca o mahalagioacă isterică. Da, fetelor! Se poate. Țipa și o certa pe nevastă-sa. Numai tu și mă-ta l-ați răzgâiat așa. N-o să scoateți nimic din el. Taci? Taci? Uită-te la el! Femeia tăcea într-adevăr jenată, în timp ce istericul continua să se dea în spectacol. Mi-a părut rău de ea, așa cum îmi pare rău de fiecare dată când văd o femeie umilită în public. Simpaticul meu soț, care se foise prin magazin, făcându-se că nu aude circul, s-a apropiat de mine și mi-a mi-a șoptit la ureche- dacă ăsta micu iese derbedeu numai mă-sa și mama lu’ mă-sa sunt de vină, masculul e nevinovat.
Nu-mi plac umilirile în general, iar cele în public cu atât mai puțin. Nu-mi plac vinovații fără vină care sunt scoși în fața lumii pentru a fi arătați cu degetul marelui moralist. De cele mai multe ori, femeile tac și îndură, pentru că așa este bine, să crească ăsta micu cu tată, să nu râdă neamurile și colegii de serviciu și așa mai departe. Am văzut însă bărbați – puțini, ce-i drept! – care strâng din dinți și nu se îndură să se rupă de perechea cicălitoare și rea pentru că vocația de martir este mai puternică decât orice alt imbold lumesc.
Încă suntem tributarii unor gândiri tâmpite. În continuare sunt femei prizoniere în vieți pe care nu și le-au visat așa. Mai sunt și astăzi femei care cred că statutul de divorțată este mai bun decât cel de niciodată măritată. Sunt părinți care își îndeamnă fetele să se așeze la casa lor cu oricine le iese în cale, pentru că au o vârstă și nu se poate trăi în dezaprobarea permanentă a neamurilor și vecinilor. Are două mâini, două picioare? Este băiat bun. Are serviciu? Este foarte bun. Foarte bun pentru cine? Pentru public? Pentru ochiul ascuns al unei societăți parșive? Dragi părinți conformiști, după nuntă, începe viața adevărată și să știți că acolo unde dragostea a fost cusută cu ața albă, ea crapă la primele încercări, aducând suferință și frustrare.
Știu din propria mea experiență cât de greu este să-ți găsești omul potrivit. Și mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă n-aș fi avut norocul să-i ies cumva în cale soțului meu. Pe noi ne-a adus viața împreună, dar dacă mă grăbeam, dacă intram în panica celor 30 de ani și alegeam cu jumătate de inimă, cum ar fi fost viața mea? Și mă întreb mereu, punându-mă în locul curajoaselor care n-au vrut să aleagă cu jumătate de măsură, dacă nu cumva perechea lor – pentru că vreau să știți că noi toate avem o pereche perfectă pe lumea asta – trăiește la capătul lumii și ele nu ajung niciodată să o cunoască. Sau poate ajung, când le vine timpul, un timp diferit de cel măsurat de părinți și mătuși, un timp al lor, când sunt pregătite, când nu mai așteaptă.
Perechile nepotrivite se nasc din neiubire. Același om, bărbat sau femeie, nu contează!, prizonier într-o relație știrbă, poate înflori lângă perechea potrivită. Defectul nu mai este defect, vorba este miere deși a fost fiere, timpul are o altă cadență, iar fericirea își cântă bucuria pe străzi. Se poate! Perechile nepotrivite se nasc din mezalianțe triste în care diverse interese, altele decât cele ale inimii îndrăgostite, se întâmplă să se adune și să decidă povești de viață ratată.
Trăim alte vremuri decât mamele și bunicile noastre. Suntem mult mai norocoase decât oricare dintre femeile din arborele nostru genealogic. Suntem libere să trăim așa cum vrem fără presiunea gurilor slobode și otrăvite ale publicului doritor de cancan. Nu mai suntem soldați într-o oaste a ființelor fără drepturi. Nu mai suntem doar factor de înmulțire a sporului natalității. Nu mai suntem legate de-o cratiță și-un praz verde. Vrem, putem și avem voie să ne trăim viețile frumos.
Nu uita, iubirea este fundamentul pentru cele mai frumoase premise de viață împlinită. Dacă nu ai avut norocul să o găsești încă, ferește-te de compromisuri! Iubirea ta perfectă te așteaptă undeva și are un timp al ei. Ea vine. Iubirea îți va ieși în drum. Coaptă. Rumenă. Frumoasă. Doar a ta. Doar pentru tine. Dacă îți pierzi încrederea, dacă te gândești la viața ta doar ca la o formă fără fond, doar ca la un ambalaj frumos bun de pus în geam ca să-l vadă strada, atunci să știi că greșești. Dragostea nu are nevoie de aplauze din public, ea vrea culoare și sentiment.
FOTO CREDIT- www.pixabay.com
Pingback: Vrem,putem si avem dreptul sá ne traim vietile frumos