Eram într-o zi în parc cu fetița mea și prietena ei. Şușoteau amândouă pe lângă mine și, normal, ca o mamă responsabilă ce sunt, am activat urechea care aude tot şi am prins firul poveștii. Era despre băieți, evident. Despre niște băieţi cu nasurile pe sus care făceau pe interesanții cu ele și nu numai cu ele, că, normal, gâsculițele mici erau cu ochii pe vedetele echipei de baschet a şcolii. Desigur. Cum altfel? Același ADN îl avem toate. Aceleași povești se repetă la nesfârșit din generație în generație. Când noi, fetele, mijim ochii spre adolescență, nu îi proptim pe deșteptul clasei, că e tocilar, nu ne uităm spre colectivul de isteți care a luat medalii la olimpiadele de științe exacte, că sunt plictisitori. Exclus! Noi, fetele, cam toate, punem ochiul direct pe echipa de baschet, de handbal sau ce sport se joacă în curtea școlii noastre. Așa și gâsculițele mele șușoteau despre X şi despre Y, senzaționali în tricoul de sport, de neuitat la meciul de acum două săptămâni și mult prea înconjurați de fetele populare.
Le-am ascultat, adică am tras cu urechea, și le-am invitat la masă că niște spaghete cu sos din patru feluri de brânză nu prea refuză nimeni. Și, uite așa, la o mâncărică bună și o limonadă rece, am început să vorbim de una, de alta, ca fetele ieșite la o terasă. La un moment dat, a trecut un băiețel mic și împiedicat, cu pampers-ul până la genunchi. Plângea și o striga pe mami. Apoi a apărut altul, cam pe la 5-6 ani, încruntat și mofturos, pe care mama lui îl îmbia cu un nu știu ce, iar el se strâmba la ea caraghios. Drept vă spun! Mi-au picat bine. La fix adică! Le-am arătat fetelor mele, aspirantele la emoția îndrăgostirii adolescentine de X și de Y, și le-am spus: Uite așa arătau și eroii voștri! Mici și dependenți de mami! Când mai fac pe șmecherii cu voi, imaginați-vă că sunt mici și stau pe oliță, o să vă treacă intimidarea și toată fâstâceala. Fetele mele au făcut ochii mari, că de unde până unde mi-a venit ideea să vorbim de băieți, și apoi s-au relaxat și au început să-și imagineze favoriții în pamperși și la oală și s-au pus pe râs cu poftă.
Trucul este vechi, dar ajută mult. L-am învățat cu mulți ani în urmă de la o femeie deșteaptă. Lucram într-o bancă și ne-am trezit cu un zbir isteric și disperat pe post de șef. Toate înghețam când trecea prin dreptul nostru. Nimeni nu îndrăznea să respire de teamă să nu îi strice echilibrul fragil. Toată lumea punea toate virgulele în rapoartele pe departamente, toți ne tăiam unghiile regulamentar și niciunul nu venea cu pantofii nefăcuți. Eram ca la instrucție. Mai că ne venea să scoatem batistuța și temele ca să vadă că suntem regulamentari. Și, atunci, providența, minunata și sfânta providența, a făcut o minune și a transferat la noi în sucursală o femeie foarte deșteaptă, care făcuse mulți ani la școala vieții și care îl mai avusese pe domnul ca șef și la altă bancă. Ne-a studiat o vreme, a văzut că suntem îngroziți încă de când auzim că-i zbârnâie motorul în parcare și a făcut cu noi o scurtă instruire în holul de sus al sucursalei că era mai mult loc și ne-a adunat pe toți 25 ca să nu vorbească de două ori. Ce aveți, mă? Ce vă e așa frică de el? Voi știți ce om e ăsta? Așa, mai țipă la voi, și? Care este problema? Când țipă, gândiți-vă că stă pe veceu, așa, ca toată lumea, și să vedeți că nu vă mai sperie! E om și el cu problemele lui, dar nu-i om rău. Și a funcționat. El țipa la noi și noi mustăceam toți gândindu-ne cum este el un om ca toată lumea, nu un semizeu nervos.
Foto: www.pixabay.com
