Mănânci, calule, ovăz? Da, mănânc! zise calul. Da, vreau la mall! zic și eu.
Am crezut mereu că sunt genul care moare după shopping, adică cheltuială pe la magazinele cu hăinuțe și săndăluțe. Cardul de credit să fie în formă și cu ratele la zi, că eu mă descurc. Dar ce să vezi? Zilele astea părerea mi-a fost total dată peste cap! Cred că mi s-a schimbat metabolismul, că nu mai ard așa de tare când văd o vitrină drăguță și asta nu știu dacă este de la vârstă sau de la materialele astea noi și plăsticoase cu care vor să ne îmbrace toți.
Eu, de felul meu, sunt împăcată cu vârsta și cu kilogramele mele. Când simt că o iau pe arătură, mai scot o prăjitură, mai sacrific o bere, renunț la pâine și mănânc până în ora șapte când mă echilibrez și cad la pace cu cântarul din baie. Așadar mă simt bine cu mine, în pielea mea. Sau mai exact mă simțeam bine cu mine și cu ambalajul meu, până când am dat piept cu cabinele de probă! Nu știu ce oglinzi folosesc arhitecții magazinelor de modă, dar oare își dau seama că este ceva în neregulă cu ele? Ei știu că lățesc omul într-un hal fără de hal! Se gândesc oare că după ce te sperii de tine în câte o oglindă de-a lor ți se strică feng shui-ul toată ziua, sau poate și mai rău?
Te duci tu, om normal, după o rochiță și ai în cap câte în lună și în stele pe probleme de job și de familie, și acolo, în cabina de probă, uiți de toți și de toate, și descoperi că umbli cu ceva colaci la tine și nu sunt din ăia de pomană ci de pomenire a taliei care a fost să fie și acum nu se mai vede nicăieri. Stai ca prostită la probă și te miri de ce oare magazinele fac numai măsuri mici? Chiar așa în grânarul Europei să faci doar S și XS? Pentru cine? Numai pentru adolescentele de 14-16 ani? Și atunci noi, mamele adolescentelor, ce naibii mai îmbrăcăm? A nu se înțelege că m-am dus la un magazin pentru copii și adolescenți și m-am forțat să intru în vreo rochiță din colecția de vară a fetelor de liceu. Nu! Eu m-am dus să caut o rochiță de seară pentru o ocazie specială care va avea loc în familia noastră. Și cu ce m-am ales? Că dacă nu aș fi tare de psihic, după cum m-am văzut eu la probă, aș putea să risc o depresie pe termen lung.
Ori de câte ori mi se năzărea că am găsit modelul perfect și sunt gata de achiziție, mă postam repede pe whatsapp în variantele față, verso și profil și mă trimiteam în toată splendoarea pe telefonul deștept al simpaticului meu soț, cu care în viața vieților mele nu m-am potrivit la gusturile vestimentare, dar care nu știu de ce insista să-și dea cu părerea. Și uite așa m-am trezit cu comentarii care mai de care mai încurajatoare de genul: Nu ești prințesa Sophia și oricum e prea roșie sau Dă-o repede jos că mă sperii! Seamănă cu costumul meu de broască de la grădiniță! Și tot așa…Ba că este prea adânc decolteul, ba că e prea strâmtă pe corp, ba că nu este de doamnă, ba că este prea așa, ba nu știu cum. Numai încurajări și bâte în carul cu oale! Păi de unde să știe el cât mă chinui eu pe acolo? Că în unele rochii intram doar cu un picior și în altele nici atât. Și când în sfârșit credeam că am găsit ceva, mă doborau fatal ori prețul exagerat ori eticheta pe care scria polyester.
Mie îmi plăcea la cumpărături, dar după povestea asta cu rochia de seară, cred că mă retrag o vreme în mediul online. Măcar acolo nu există o nemiloasă cabină de probă și poți returna produsul dacă nu-ți pică pe talie și pe psihic. Sigur că există riscul să fac ping pong cu coletele primite și returnate, dar încerc, măcar o vreme, până mă repar și prind iar curaj să întru într-o cabină de probă. Și poate magazinele de modă ajung la concluzia că nu suntem umerașe și este normal să aibă și rochii măsura M, XL sau XXL.
FOTO: IULIA MICLEA
