Mie nu îmi place aia, mie nu îmi place asta. Dă-te, dragă, mai încolo, dă-te, dragă, mai încoace! Nu-mi lua aerul pe care îl respir!… și tot așa. Și atunci, după atâtea ifose și frecușeală, răbufnești și spui Da mai du-te, dragă, de-a învârtita, că mi-ai mâncat ficații! E super când poți să spui, te eliberezi, te simți bine. Ce te faci însă când vrei să-i strigi în față ce gândești, dar te oprește bunul-simț și te întrebi frustrată: Cine naibii e asta sau ăsta de-și permite să se poarte așa?
Deunăzi în trafic, la semafor, un taximetrist a profitat de faptul că aveam geamul lăsat și a început să zbiere (nu să țipe!): Ce-i, cucoană? Ai strabism? Cum ai dat examenul de carnet? Te-ai uitat câș? Am rămas fără grai. Cum să-i spun că și pe mine m-a încurcat șoferul din față, care nu știa precis dacă să stea pe dreapta sau pe stânga și se tot pendula pe două benzi. Strabism nu am, dar port ochelari la citit, însă pe vremea când am dat examenul, nu aveam nici una, nici alta. M-am supărat și am vrut să-i strig; Mă-ta are strabism, domnule taximetrist!, dar mi-a fost rușine de colegii mei de trafic, așa că am ridicat geamul necăjită și am accelerat la verde ca să nu-i mai văd mutra mulțumită că mi-o zisese.
Altă dată, la sala de sport, am pățit o altă rușine. O regulă nescrisă spune că dacă participi constant la un curs, îți câștigi cumva un loc pe care ți-l alegi și unde lucrezi de fiecare dată. Eu știu acest lucru și am grijă să nu pun salteluța pe locurile fetelor care vin de mai mult timp. Cum la pilates mergeam de trei ani, normal că, la rândul meu, aveam locșorul meu preferat. Asta până când, la începutul anului, a apărut o cucoană fără vârstă, cu mutră de măr pădureț (V-ați prins. Îmi place de ea!), care a început să râvnească la poziția mea, adică rândul întâi, fix lângă oglindă. La început am zis că e derutată, dar apoi am văzut că nu este decât o pădureață fără maniere. La un moment dat s-a întâmplat să-mi ocupe iarăși locul și eu, ca de obicei, să mă necăjesc fără să îndrăznesc să iau atitudine. Mi-am pus covorașul lângă pădureață și mi-am văzut de exerciții. Cum dădeam noi din aripi, cât pe ce să ne luăm zborul, ne-am atins din greșeală degetele. M-am întors către ea zâmbindu-i prietenește, în semn că nu m-a deranjat micul nostru incident nesemnificativ, dar acritura a mârâit poruncitor: Dă-te mai încolo! Și atunci mi-a sărit țandăra și am ripostat Tot eu? Da-te mai la stânga, dă-te mai la dreapta! Dă-te sus, dă-te jos! Nu mă dau! Dă-te tu, că stai pe locul meu! Credeți că am intimidat-o? Că și-a cerut vreo scuză? Nici gând. M-a privit din pomul ei cu mere acre și a zis tare, de-a auzit toată lumea: Nesimţito!! Nu am plâns, dar m-am simțit foarte rău. Nici nu știu cum a trecut ora. Îmi doream doar să fug pentru că în ochii tuturor mă simțeam defectă. Nu am avut puterea să o aștept în vestiar și să-i spun vreo două. Am plecat repede, biciuită sufletește de cuvântul ei: Nesimţito! Și atunci mă întreb: De ce? Cine sunt indivizii sau individele umflate de obrăznicie și tupeu care își permit să murdărească în jurul lor fără să le pese? Sunt de vină anii de școală sau părinții de acasă? Sau poate zânele ursitoare care la botezul împricinaților le-au lăsat niște pete urâte pe caracter?
De ce nu ripostăm la mizerii? Pentru că ne murdărim și noi. Din păcate însă revolta există și chiar dacă bunul-simț te împiedică să te bălăcești în mocirlă, undeva în adâncuri, supărarea se adună. De ce? Cine ești tu și cum îți permiți să mă tratezi așa? Nu îți răspund cu aceeași monedă pentru că nu vreau să fiu egala/egalul tău!
Îmi aduc aminte de o întâmplare adevărată petrecută într-un spital de pediatrie din România. Un părinte stresat, al cărui copil urma să treacă printr-o intervenție chirurgicală, s-a albit când a dat ochi în ochi cu medicul chirurg care nu era altul decât omul pe care îl înjurase cu poftă în trafic în urmă cu ceva zile. Chirurgul l-a recunoscut și el și i-a spus doar atât: Stai liniștit! Eu îmi respect meseria.
FOTO: IULIA MICLEA
